De-abia târziu, când autocarul ieşise din Paris, îşi aminti că nu mâncase. „Aş fi avut totuşi timp să mănânc; era o cafenea în colţ, aş fi putut mânca un sandvici.” Nel mezzo del cammin di nostra vita, îi reveni încă o dată versul. Şi-l repetase de mai multe ori, la început fără să înţeleagă de ce, umblând pe străzi, traversând Place de la Muette scăldată întreagă în soare, îndreptându-se spre Etoile. Şi apoi, aproape de Etoile, i se păru că înţelege; îşi repeta cu încăpăţânare versul ca să scape de refrenul absurd care-i revenea necontenit în minte: Dar nu i s-a găsit corpul…!

  Când coborâse dimineaţa, portarul îi arătase cu un gest scurt, clătinând capul, pe cineva care, aşezat la măsuţa din hol, răsfoia cartea de telefon. Era un bărbat cu o figură ştearsă, fără expresie. Se ridică din scaun şi-i zâmbi încurcat.

  — Domnul Ştefan Viziru? întrebă. Aţi locuit câtva timp în boulevard Murat, la domnul Weismann…

  — I s-a întâmplat ceva? îl întrerupse Ştefan.

  — Nu. Adică, mai precis, nu ştim. Fiţi bun, vă rog, şi veniţi cu mine să daţi câteva informaţii.

  Taxiul îl lăsase în faţa Comisariatului, undeva aproape de boulevard Murat. Coborâse nervos, aprinzându-şi în ultima clipă încă o ţigară. A trebuit să aştepte câtva timp aşezat pe o banchetă, lângă uşă. Inspectorul vorbea încă la telefon.

  Nu i s-a găsit corpul] Bucuria lui bruscă, nefirească, îşi dădea seama, izvora din acest detaliu, în aparenţă nesemnificativ: că, deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weismann s-ar fi sinucis pe o plajă din Belgia, faptul că încă nu i s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din dispariţia lui misterioasă. Aşa se întâmplase cu Vădastra. Singurul care înţelesese fusese Antim. Nu i s-a găsit corpul, repeta el necontenit, încremenit acolo, pe un fotoliu, în salonul Legaţiei din Belgrave Square, neîndrăznind parcă să mai iasă singur pe stradă atât timp cât nu i se făcea dovada că murise Vădastra, arătându-i-se corpul. Ştia că e ridicol, dar nu putea crede în sinuciderea lui Weismann. îi plăcea să şi-l închipuie scăpat de teroarea datoriilor, eliberat de obsesiile marei lui afaceri, îmbrăcând hainele unui vagabond şi plecând undeva departe, în lumea largă, de unde-i va trimite mai târziu un semn de viaţă, câteva cuvinte pe o carte poştală. Inspectorul îl ascultase cu atenţie, apoi îi mulţumise foarte afabil. „Nu, nu i s-a găsit încă corpul”, repetase el încă o dată în prag, zâmbind, oarecum derutat de insistenţa cu care revenise această întrebare în tot cursul convorbirii.

  La Etoile se oprise în faţa chioşcului şi cumpărase ziarele de prânz. Le răsfoi repede, cuprins de o bruscă emoţie, să vadă dacă nu cumva, totuşi… Nu era nici o informaţie privitoare la dispariţia lui Weismann. Citi în prima pagină: Aujourdhui ete. Nu înţelesese decât târziu, când se apropia de Place des Ternes. Solstiţiul de vară. Sânzienele. „Nu i s-a găsit corpul.” Nel mezzo del cammin di nostra vita… Strânse ziarele, le făcu sul şi le aşeză pe pervazul unei ferestre, apoi grăbi pasul.

  Aproape de unu, Parc Monceau era aproape gol. Pe o bancă, o femeie mânca absentă un sandvici. Mai rămăseseră doar câţiva copii întârziaţi la joacă şi o pereche de îndrăgostiţi. începea să se simtă căldura chiar aici, la umbra arborilor. Una selva obscura. Se plimba aproape fără să privească în jurul lui. Apoi, după ce străbătu alene parcul, ieşi şi grăbi din nou pasul.

  Pe boulevard des Courcelles, tocmai voia să traverseze pe celălalt trotuar când zări de departe cele trei autocare. Se îndreptă spre ele fără curiozitate, dar grăbind mereu pasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că, o clipă înainte de a le ajunge, ar putea pleca. Autocarele se aflau în dreptul unei curţi mari. Club des Etudiants, citi Ştefan. Se apropie de zid şi începu să-şi şteargă fruntea cu batista. în curte, pe trotuar, aşteptau grupuri de tineri. Câţiva se aşezaseră la mesele cafenelei din colţ. începuse să fie din ce în ce mai cald şi Ştefan îşi scoase haina şi şi-o atârnă pe umeri. Apoi îşi aprinse o ţigară şi fuma liniştit, fără să privească în jurul lui. Târziu, o fată ieşi din curte cu un carnet de bilete în mână şi se îndreptă spre primul grup. Văzu că fiecare îşi caută în portmoneu şi atunci îşi scoase şi el o bancnotă de 500 franci. Fata se opri în dreptul lui, îi luă bancnota, îi dădu un bilet şi 200 de franci rest, şi-i spuse:

  — Troisieme voiture.

  „Aş fi avut timp să mănânc un sandvici. Era o cafenea în colţ, la umbră…” Autocarul înainta acum printre câmpuri de grâu smălţuite cu maci. „E ca la noi în ţară”, se trezi gândind. Privea pe fereastră, aşa cum privise necontenit de când ieşise din Paris. „Destinul este porţiunea de Timp, îşi aminti el cuvintele lui Bibicescu, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Ce-o fi vrut exact să spună?” Dar nu încercă să înţeleagă. Gândul îi alergă şi mai adânc în trecut, cu tot mai mulţi ani în urmă, nu-şi dădea încă precis seama când, în tinereţea sau în copilăria lui; cândva, de mult, privise de la fereastra unui tren un peisaj asemănător, cu câmpuri de grâu şi orz, bătute cu maci, ondulate în vâlcele dulci, şi drumul, ca şi acum, ducea printre dealuri şi boschete de fagi şi de salcâmi.

  Au trecut prin mai multe sate şi orăşele şi, în fuga autocarului, se silea să le citească numele, întrebându-se mereu încotro se îndreaptă. Apoi, după încă vreun sfert de ceas, începu să se zărească, de departe, o pădure. O privea, când i se păru că autocarul o ocoleşte, şi-atunci întoarse mâhnit capul, s-o mai privească încă. Dar o regăsi curând, în faţă şi în dreapta lor, o pădure înaltă, mare, compactă. înţelesese că mergeau într-acolo. I se păru că ştiuse asta de la început. Era prea cald. într-o nămiaza limpede, fierbinte de vară, autocarele acestea încărcate cu tineret