— Pe locurile acestea au fost bălţi, spuse deodată tânărului de lângă el. Era un băietan înalt şi blond, cu ochelari, care-i zâmbise coborând din autocar şi-şi potrivise pasul după al lui. Umblau de-atunci alături. îi vorbise de concert, îi spusese cine va cânta. Dar Ştefan nu-l ascultase; privea necontenit drept înaintea lui. Curând au zărit zidurile mănăstirii.

  — în locul pădurii acesteia, au fost cândva bălţi, adăugă.

  — Mai sunt şi acum bălţi, spuse celălalt. Dar sunt dincolo de pădure. Grupul înainta compact pe alee, grăbind necontenit pasul. Concertul începea la trei şi jumătate. Ajungând în dreptul porţii, Ştefan şovăi. La umbră, una lângă alta, se întindea şirul de maşini.

  — Am să mai mă plimb puţin, spuse. Vin pentru prima oară la Royaumont. Tânărul îi zâmbi, apoi dispăru înghiţit de grup. Ştefan îi privi cum pătrund în curte şi se îndreaptă, în şiruri tot mai dense, spre clădire. „Au rămas doar câteva săli şi capela, îi spusese tânărul; mănăstirea fusese devastată în timpul Revoluţiei. Dar concertele au loc în fosta capelă, adăugase; este acolo o atmosferă, o atmosferă…”, începuse el cu o voce clară, neaşteptat de bărbătească, emoţionată. Dar Ştefan nu-l mai ascultase.

  După ce şi ultimul grup dispăru după aripa sfărâmată, câtă mai rămăsese, a mănăstirii, Ştefan porni singur pe alee. „De ce m-oi fi apucat să-i spun că pe aici au fost bălţi? se întrebă deodată. Dacă mai rămâneam o jumătate de ceas împreună, fără îndoială că i-aş fi povestit de Snagov, cum a strigat Mia şi cum…” în acea clipă îşi dădu seama că se gândise şi la asta când îi vorbise de bălţi; nu se gândise numai la bălţile din jurul Bucureştiului, unde venea să se scalde când era copil, şi unde, câţiva ani mai târziu, crescuseră arbori înalţi şi umbroşi, dar gândul îl dusese înapoi şi la după-amiaza aceea de vară de la Snagov, când a auzit-o pe Mia strigând, şi a văzut-o, pentru ultima oară, cum şi-a mai săltat încă o dată capul afară din apă şi apoi şi-a plesnit fruntea de unda caldă a lacului şi s-a lăsat înghiţită. „Au trecut aproape treizeci de ani de-atunci, îşi spuse ca să se trezească. E îngrozitor…”

  Parcă pe-aici, pe sub arborii înalţi, arşiţa după-amiezii de vară nu pătrunsese încă. Nel mezzo del cammin di nostru vita… Una selva oscura… Parcă s-ar fi simţit deodată observat de cineva şi zâmbi încurcat. Ştia foarte bine că-şi repeta cuvintele acestea ca să nu-şi amintească de bălţi şi de copilărie, să nu-şi mai amintească de părul bălai al Miei plutind, o singură, nesfârşită clipă, pe obrazul cald şi legănat al lacului. Una selva oscura, reîncepu el, încercând să se smulgă din sentimentul ciudat, de copilărească teamă, că cineva, foarte aproape de el, nevăzut, îl urmăreşte şi-l observă, şi citeşte în sufletul lui ca într-o carte deschisă, citeşte speranţa lui copilărească, absurdă, că dacă-şi va recita singurele versuri din Inferno pe care le ştia, va scăpa de amintirile bălţilor şi ale copilăriei. Pătrundea tot mai departe în pădure, întovărăşit de prezenţa aceea nelămurită şi implacabilă care-i ghicea toate gândurile şi-l făcea să zâmbească încurcat, ca un copil surprins de un ochi străin şi neîndrăznind să-şi reia joaca, hotărât doar să aştepte, cu acelaşi zâmbet vinovat pe figură, mulţumindu-se să aştepte şi să respire, intimidat, până ce ochiul străin va dispare, lăsându-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.

  O zări de departe şi inima începu să i se bată înainte de a o fi recunoscut, începu să alerge. Maşina era trasă pe marginea aleii, la umbra rară a unui paltin. Portiera era deschisă. Ileana se plecase mult spre fundul maşinii, încercând să aşeze un teanc de reviste ilustrate între două mici valize. Auzindu-i paşii grei, se întoarse speriată. Se făcu deodată foarte palidă.

  — Asta era, spuse Ştefan înainte ca s-o ajungă. Asta era maşina…

  Se opri ca să-şi potolească bătăile inimii şi înghiţi de câteva ori, cu un mare efort. îşi dăduse seama că fusese ridicol, spunându-i asta; absurd, ridicol că acestea fuseseră primele cuvinte pe care le rostise; ani de-a rândul îi vorbise neîncetat, îşi închipuise în nenumărate chipuri reîntâlnirea lor şi se auzise de nenumărate ori rostind primele cuvinte, întotdeauna altele, pe care i le va spune regăsind-o – şi totuşi, zărind-o de departe, ghicind că este ea înainte de a o recunoaşte şi începând să alerge spre ea, nu izbutise să-i spună altceva. Dar văzuse maşina.

  — Maşina de care-ţi vorbeam, continuă fără să înţeleagă de ce se lasă spus de altcineva din el, de cineva care vorbea în numele lui, mai repede ca el, izbutea să vorbească întotdeauna mai repede şi înaintea lui. Mi se păruse că are să dispară, că exact la miezul nopţii are să dispară…

  Ileana se rezemase de portiera deschisă. Era întocmai aşa cum o lăsase el; arsă de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele. Şi totuşi nu o lăsase aşa, înţelese în clipa următoare, nu mai era aşa în noaptea Anului Nou, în camera lor de la Busacco. Fusese aşa când o zărise pentru întâia oară, la Băneasa, când ea întoarse capul ca să vadă cine o urmăreşte prin iarbă, cine umblă repede înapoia ei. „Pe locurile acestea au fost bălţi”, îi spusese el atunci.

  Primele cuvinte pe care i le spusese. Ştiuse şi atunci de maşină, dar nu-i spusese de la început. îi vorbise de bălţi, de arborii pe care-i sădise când era în liceu, de arici, de cerurile care se deschid în noaptea de Sânziene. Dar ştiuse şi atunci, de la început, de maşină.

  — Era întocmai ca asta, continuă. Aveai un lanţ mic cu chei yale şi alte câteva cheiţe…

  Cu un efort, izbuti să zâmbească şi o privi în ochi.

  — N-a fost o nălucire. A fost aievea…

  Mulţi ani, nu îndrăznise să-şi amintească noaptea de la Busacco. Parcă ar fi fost un