timp împietrit, transformat în chip misterios într-un fel de fortăreaţă cu ziduri înalte de piatră. Când, luată de gânduri, se întorcea în trecut, zărea de departe zidurile nopţii de la Busacco, şi le ocolea, fugind, cufundându-se mai adânc în amintire, regăsind casa de pescari de la Cascaes, regăsind ultimii ani petrecuţi în strada Batistei sau, şi mai departe, vacanţele de la Zinca, verile copilăriei ei. Timpul împietrit luase înfăţişarea camerei de la Busacco: o cameră sinistră, ca încăperea în care tocmai murise cineva, dar în care nu fuseseră încă aduse coroanele şi draperiile negre. începuse să se îmbrace: „Nu tremur! îşi repetase necontenit. Nu tremur…!” Când maşina ieşise încet din curtea hotelului şi pătrunsese în pădure, şi zări zdrenţele de ceaţă atârnând printre arbori ca nişte giulgiuri mohorâte, simţise o zădărnicie fără nume, ca şi cum viaţa s-ar fi stins deodată pretutindeni în jurul ei. „Nu plâng, îşi repeta, nu plâng.”

  — Când te-am zărit atunci, la Băneasa, de departe, am ştiut că veniseşi cu maşina. Nu eram nebun. N-a fost o nălucire. Era exact maşina asta…

  Entrocamento, Madrid, telegrama către Walkiria, ceasurile petrecute în sala de aşteptare a gării din Madrid, cu privirile ascunse în ziare, nu cumva s-o recunoască cineva de la Legaţie. Apoi, noaptea în wagon-lits, până la Barcelona.

  — Est-ce que Madame deşire encore quelque chosel o întrebase stewardul.

  — Ştiam că am să te găsesc. Am fost şi la Zinca. Oamenii au ars conacul, Marina murise, dar ştiam că am să te găsesc.

  Ileana îl privise necontenit în ochi, speriată, parcă i-ar fi fost teamă că va spune altceva, că va rosti alte cuvinte.

  — Ştiam, reluă Ştefan. După ce-am înţeles tot ce s-a întâmplat şi am aflat cine a fost doamna Zissu…

  Tăcu, tulburându-se deodată. Ea se smulse de lângă maşină, făcu câţiva paşi şi se aşeză pe iarbă, la marginea aleii. îşi prinse genunchii în braţe şi-şi plecă fruntea. El se apropie încet, parcă cu teamă. I se păru că plânge, şi rămase în picioare în faţa ei, intimidat.

  Uneori, nopţile, o trezea deznădejdea. „Nu am nimic de la el, nu mi-a rămas nimic.” Ar fi vrut să poată plânge, şi gemea apăsându-şi perna pe gură ca să n-o audă Walkiria. O auzea, totuşi, şi câteva minute în urmă ciocănea uşor şi intra, încurcată, cu privirile ei speriate, neştiind ce cuvânt îi va spune întâi. „Nu mi-a rămas nimic, gemea Ileana. Aş fi vrut să am ceva de la el, măcar o floare, sau o batistă, sau un plic cu adresa scrisă de el, orice, ceva care să fi fost al lui…” Apoi, într-o noapte îi spusese: „Aş vrea să am un copil. Sper să am un copil. Repetase de-atunci întruna: Am să am un copil…” De la Lisabona, prietena îi scria aproape în fiecare zi. îi scria că Ştefan îi trimisese de mai multe ori flori, o căutase la Cascaes, telefonase la Madrid. Apoi îi scrisese că luase avionul pentru Bucureşti. „Are să se ducă la tante Alice, îşi spuse Ileana. Are să afle unde sunt. în câteva zile va fi aici. Va veni cu un bucheţel de lăcrămioare, cu părul ud de ploaie, fără macferlan, va suna, cu bucheţelul de lăcrămioare, în ploaie, şi-i voi deschide eu uşa şi ne vom privi. îmi va zâmbi.” îi spunea Walkiriei: „Aşa face întotdeauna. Dispare câteva săptămâni, câteva luni, apoi apare pe neaşteptate, cu un bucheţel de flori în mână, sub ploaie, şi zâmbeşte încurcat, ca un copil.” Apoi adăuga, repede: „Vreau un copil de la el. Aştept un copil…”

  — Ştefan, şopti ea târziu, fără să-şi ridice ochii, ce vrei de la mine?

  Se lăsă repede în iarbă lângă ea şi o privi lung, speriat, fără să îndrăznească s-o atingă.

  — Ce vrei de la mine? şopti ea.

  — Ileana, strigă, sunt eu, Ştefan! Te-am căutat. Ştiam că am să te găsesc…

  Dar se auzi vorbind şi i se păru că vorbele lui sunt rănite, neputincioase, ca şi cum ar fi fost spuse de altcineva în locul lui, de cineva care ar fi încercat să-l imite şi nu izbutea, pentru că un foarte uşor, aproape imperceptibil sunet fals îl trăda chiar în clipa când rostea cuvintele.

  — Sunt eu, Ştefan! repetă speriat.

  În iarna aceea a aşteptat mereu. Tante Alice îi scria cu regularitate. Nu pomenea nimic de Ştefan, şi într-o zi Ileana se hotărî s-o întrebe. Târziu, îi răspunse: „Am auzit că e pe front, în Rusia…”

  — Sunt eu! îl auzi din nou.

  Fuma necontenit. Rămânea tot timpul în odaia ei, privind spre lac, şi de câte ori intra Walkiria o găsea fumând. Se ducea întâi să deschisă fereastra.

  — Ştiam de la început că aşa va fi, spunea Ileana. Ştiam că nu voi avea un copil. Ştiam că nu-mi va rămâne nimic de la el. Am ştiut asta de când l-am văzut. Din clipa când l-am zărit în pădure, am ştiut că aşa va fi, că nu voi avea nimic de la el, că aşa mi-a fost ursita: să n-am nimic…

  — Ileana! îi strigase într-o noapte Walkiria, parcă speriindu-se deodată de strigătul ei, tu n-ai să poţi trăi fără el. Du~te după el în ţară, du-te şi-l caută.

  — Probabil că a murit în Rusia, răspunsese atunci. Pentru mine, în orice caz a murit: dacă nu s-a dus să mă caute la tante Alice, înseamnă că am murit pentru el, deci a murit şi el pentru mine. Şi nu mi-a rămas nimic de la el, nici măcar un plic cu adresa scrisă de mâna lui…

  Când intra, o găsea întinsă pe divan, fumând.

  — Mi-a spus doar de trei ori că mă iubeşte. De trei ori în şase ani. îmi vorbea mai mult de Vădastra şi de doamna Zissu. îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la miezul nopţii, de camera Samba şi de cerurile care s-ar putea deschide. îmi vorbea