despre tot, chiar şi de război şi de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodată. Nici măcar nu ştiu dacă m-a iubit. Spunea doar că i-am fost ursită. Eu l-am iubit de cum l-am zărit. Umbla în pădure în urma mea şi am întors capul şi atunci am ştiut că este el, că pe omul acesta am să-l iubesc toată viaţa. Am ştiut, dar n-am vrut să recunosc. Era căsătorit, îşi adora soţia, curând au avut şi un copil, dar eu ştiam că pe el am să-l iubesc toată viaţa, deşi nu voiam să recunosc. Am încercat totul ca să-l uit. Şi poate, totuşi, până la urmă l-aş fi uitat, dacă nu reapărea pe neaşteptate în viaţa mea. Pe neaşteptate, venea să mă vadă sau îmi telefona, şi atunci înţelegeam că nu-l uitasem încă, dar nu voiam să recunosc.

  — Ileana! îi spusese Walkiria apropiindu-se şi luându-i mâna, du-te şi-l caută.

  — Are să mă caute el, strigase sărind deodată de pe divan, are să mă caute în genunchi până la capătul pământului şi n-are să mă găsească. Dacă n-a murit în Rusia, are să mă caute tot restul vieţii, dar n-are să mai mă găsească. Aş fi vrut doar să am un copil de la el…

  — Ileana, ce se întâmplă cu tine? o întrebă Ştefan coborând brusc vocea, ca şi cum, de teamă să nu-l trădeze, nu mai îndrăznea să se încreadă în ea, mulţumindu-se să şoptească.

  „Aş fi vrut să am un copil”, îşi repeta de câte ori voia să plângă. Izbutea să plângă numai când îşi spunea lucrul acesta, că ar fi putut avea un copil de la Ştefan şi nu l-a avut. Walkiria o auzea plângând, cu perna la gură, şi atunci se ridica din pat, dar şovăia şi începea să aştepte, intimidată, neştiind dacă ar trebui să se ducă la ea s-o mângâie, sau să aştepte. Apoi, într-o dimineaţă, Ileana îi spuse:

  — Sper că n-a murit, şi atunci trebuie să trăiesc şi eu, să mă răzbun. Vreau doar atât: să am un copil de la el şi să mă răzbun. Nu cer decât atât de la viaţă. E mult, Walkiria? Nu cer decât să am un copil de la el şi să mă răzbun…

  — Ştiam că aşa se va întâmpla, şopti el.

  Îi zărise verigheta, dar o privise fără s-o vadă, silindu-se să n-o vadă, izbutind să n-o mai vadă. Se apropie mai mult de ea.

  — Am fost la Zinca, începu târziu, cu teamă, încercând să scape de propria lui voce, să se despartă de ea, să o smulgă din el şi să o zvârle undeva în urma lui, ca să poată rămâne, în sfârşit, singur cu Ileana.

  Dar i se păru deodată zadarnic şi tăcu. Totul i se păru în acea clipă zadarnic. Văzu din nou verigheta în degetul Ilenei, şi luciul acela aburit de aur cald i se păru zadarnic. întoarse capul şi privi încă o dată maşina. Aşadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci maşina. Ea îi era ursită, nu Ileana. Simţi cum i se scurge sângele, cum i se risipeşte în pământ. Era întocmai aşa cum o văzuse el, şi semăna totuşi cu toate celelalte, semăna cu maşina pe care o descoperise în noaptea Anului Nou, aproape îngropată sub zăpadă, în timp ce Ioana îl aştepta nerăbdătoare, cu gândul la petrecerea care începuse deja în casa de la Cotroceni; semăna cu maşina pe care o pictase el şi cu cea pe care i se păruse că a zărit-o, răsturnată, în drum spre Ciuc, când o auzise pe Ileana: Logodnicul meu… Poate mai trăieşte…, semăna cu imaginea maşinii răsturnate de ciclon, undeva între Lisabona şi Estoril, pe şoseaua bătută de valuri, maşina pe care el nu o văzuse niciodată, dar pe care o ghicise din cuvintele lui Filimon: Mon cher, era o maşină, răsturnată acolo, tnchipuieşte-ţi, mon cher, răsturnată de valuri pe şosea… (şi poate viaţa lui ar fi curs altfel dacă Filimon nu i-ar fi povestit plimbarea pe care o făcuse după ciclon, poate că ar fi rămas încă multă vreme prins în vraja Circei, a Stellei Zissu, căci fără îndoială fusese fermecat, nu se mai putea despărţi de ea, ar fi plecat cu ea la New York, continuând să-i spună că n-o iubeşte, continuând să-i vorbească de Ioana şi de Ileana, dar incapabil să se smulgă din vraja ei, urmărind-o pretutindeni, aşteptând, cu teamă, s-o vadă apropiindu-se de el cu gura întredeschisă şi foarte roşie, cu dinţii albi, strălucind ameninţători…). Era aceeaşi maşină.

  — Trebuie să plec, spuse Ileana deodată, ridicându-se din iarbă. Am întârziat deja prea mult. Trebuie să ajung în noaptea asta la Lausanne.

  Ar fi vrut să-i spună: „E absurd! Nu-ţi dai seama că e absurd? De-abia ne-am reîntâlnit. Te-am căutat şase ani. Te-am căutat pe front şi în Rusia, în Crimeea, am fost în strada Batistei, am fost şi la Zinca. Nu vezi că e absurd?”

  — Dar n-a cântat încă Walkiria, spuse el neîndrăznind să-şi înţeleagă liniştea cu care vorbise.

  Se ridicase şi el, brusc, din iarbă, şi Ileana îl privi mirată, parcă i-ar fi zâmbit.

  — De unde ştii că are să cânte?

  — Mi-am închipuit.

  Ar fi vrut să spună: „Ştiam asta de la început, de când am aflat, întâmplător, în autocar, că e un concert la Royaumont, că vor fi şi artişti străini. Ştiam.”

  — Mi-am închipuit, repetă. Mi-am închipuit că de aceea ai venit şi tu, ca s-o asculţi. Aţi venit împreună.

  — Trebuie să plec, spuse Ileana. Ar fi trebuit să plec de mult. Plecasem deja. Mi s-a părut că e ceva care nu merge la motor şi m-am oprit, dar nu era nimic… Spre nenorocul tău, adăugă încercând, de data aceasta, să zâmbească.

  Ţi-am dat astfeJ prilejul să mă reîntâlneşti… Tu ce fumezi? îl întrebă brusc, privindu-l foarte adânc în ochi, cu buzele tremurându-i uşor.

  — Gauloises bleues.

  O mare linişte