îl învălui parcă deodată. Scoase pachetul, i-l întinse, apoi aprinse chibritul. Ar fi vrut să-i spună: „E absurd! Tu n-ai înţeles încă? N-ai înţeles decât că nu mai mă iubeşti? Dar asta nu e grav decât pentru mine. Tu ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. Nu-ţi dai seama că e absurd ce faci? Nu ţi-am spus că am recunoscut maşina?”

  — îmi place să fumez din când în când o gauloise, spuse Ileana.

  Apoi îl privi din nou şi zâmbi. Era un zâmbet trist, depărtat, încărcat de melancolii, dar el fu fericit să-l regăsească, şi figura întreagă i se lumină.

  — îmi pare bine că te-am revăzut, Ştefan, îi spuse. îmi pare bine că trăieşti. Ştiam că trăieşti. Aflasem că trăieşti, dar îmi pare bine că te-am revăzut… Eşti neschimbat, adăugă după o clipă.

  — Am îmbătrânit, spuse Ştefan.

  — Nu-mi dau seama. Pentru mine, în orice caz…

  — Da, înţeleg, o întrerupse Ştefan zâmbind. Ştiu ce vrei să spui. Pentru tine am rămas acelaşi, pentru că am murit de mult.

  — Da, spuse Ileana.

  — Trebuia să-mi închipui. De aceea am plecat pe front, pentru că ştiam că altminteri, dacă nu mor acolo, va fi mult mai grav, voi afla într-o zi, chiar din gura ta, că, pentru tine, am murit de mult…

  — Nu trebuia să faci asta, îl întrerupse Ileana. Vreau să spun, nu trebuia să te gândeşti… Nu trebuia să te gândeşti la asta… Locuieşti la Paris? îl întrebă după o clipă.

  — Da.

  — Pot să te las eu în drum. Dar trebuie să plecăm acum. Am întârziat deja prea mult. Când vrei, plecăm.

  — Probabil că dacă te-aş ruga, dacă te-aş implora să nu pleci astăzi, să nu pleci, în orice caz, cu maşina asta, probabil dacă ţi-aş spune…

  — Nu, Ştefan, îl întrerupse ea zâmbind. Acum, te rog eu, te implor dacă vrei: nu mă ruga nimic. Nu-mi vorbi nimic.

  — Nu m-ai înţeles, începu Ştefan tulburat. Voiam să-ţi spun că maşina asta…

  — Ştiu, ştiu, îl întrerupse din nou Ileana cu o exasperată deznădejde în glas. Ţi se pare că maşina asta… Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Te-aş ruga şi pe tine, doar atât, să fii atât de bun şi să nu-mi mai aduci aminte. După şase ani şi jumătate, tot de maşină mi-ai vorbit întâi, adăugă încercând să zâmbească. Nu te-ai schimbat…

  — Voiam doar să-ţi spun… Nu e ce te gândeşti tu. Dacă ai pleca într-altă zi, sau dacă te-ai înapoia cu trenul…

  — Nu, Ştefan. Am un soţ teribil de nervos. N-are să poată adormi până nu mă întorc… Mi-a telefonat acum câteva ceasuri, continuă visătoare. Sperasem că măcar la Abbaye de Royaumont nu va exista telefon. Dar n-am avut noroc. Există şi aici, la Royaumont… Mă aşteaptă, repetă cu o exasperată resemnare, şi l-am învăţat să creadă că sunt o soţie ideală… Trebuie să mergem, spuse repede zvârlindu-şi ţigara. Te las la Paris.

  — Dacă ai să mă suporţi, te-aş ruga să mai mă laşi să merg puţin cu tine. Mă poţi lăsa mai târziu, unde vei voi tu, la o gară, pe drum…

  — Aş fi preferat…, începu ea.

  Glasul îi tremura uşor, şi-şi plecă speriată privirile.

  — Ileana! şopti Ştefan apucându-i mâna. Nu-ţi cer nimic altceva. Poate nu ne vom mai revedea. N-am să-ţi mai cer nimic altceva…

  Îi spunea Walkiriei:

  — Roagă-l să nu mai insiste. Ştiu că-l fac să sufere, dar mi-e imposibil să-i spun altfel. M-am învăţat să-i spun aşa: Doctore. Nu-i pot spune Bernard. E atât de bun, a fost atât de bun cu mine, că nu-i pot spune Bernard. A fost un sfânt. Când m-a rugat pentru prima oară să-i spun Bernard, i-am spus Sfinte Bernard. Am început să râdem amândoi. Dar acum se supără, insistă. Şi mi-e imposibil. E doctorul meu, e salvatorul meu, nu-i pot spune Bernard…

  — Dar el te iubeşte, exclamase Walkiria.

  — Ştiu, mi-a spus-o. Ştie că-l iubesc şi eu. I-am spus-o. îl iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine, îl iubesc aşa cum cred că sunt iubiţi sfinţii. De aceea nu-i pot spune Bernard.

  — Ce crezi despre el? o întrebase Walkiria la început. îl întâlnise doar de câteva ori. îi plăcuse bunătatea, distincţia, inteligenţa pe care le citea în ochii lui.

  — E un om extraordinar, continuase Walkiria. Este medic şi psiholog şi artist totodată. E un geniu. E un om extraordinar… Avea, când l-a cunoscut, doi copii, şi puţin timp după aceea a venit într-o seară să le spună că mai are unul, un băiat. Părea fericit. Le-a invitat la vila lui, la câţiva kilometri de Lausanne, pe malul lacului. O după-amiază de duminică. Soţia lui le aştepta pe terasă, cu fetiţa cea mare alături. Părea fericită; o fericire calmă, simplă.

  — Adevărul este că m-a salvat, îi spunea mai târziu Walkiriei. Datorită lui am reînceput să trăiesc… Apoi, mai târziu:

  — Mi-a spus, în glumă, că îi e frică să nu se îndrăgostească de mine. L-am liniştit. Fii fără grijă, doctore, i-am răspuns tot în glumă. Eu n-am noroc în dragoste. Mi-a adus aminte de un vis pe care i-l povestisem acum un an. – înseamnă că ai rezolvat criza, mi-a repetat şi de data asta. Nu-ţi mai fie teamă de Ştefan. Ai acceptat şi te-ai reconciliat cu moartea lui; fizică sau numai morală, totuna e, ai acceptat faptul acesta, evidenţa aceasta, că el, Ştefan, a murit pentru dumneata, şi atunci te-ai reconciliat cu viaţa şi începi acum o viaţă nouă.

  — Evident, i-am răspuns. îţi datoresc asta dumitale…

  — Dar trebuie să mergi mai departe, a continuat, trebuie să.te împaci cu el, cu Ştefan, cu omul pe care l-ai iubit, care te-a făcut să suferi, şi acum a murit pentru dumneata, trebuie să…

  — Ştiu, i-am răspuns. Am făcut-o deja.

  — Trebuia să-i spui că