— I-am spus-o. O ştie de mult.

  Apoi, după încă un an, află că la Clinică se vorbeşte insistent de ei doi, de doctor şi de ea, de prietenia lor, mult prea intimă, suspectă.

  — Ar trebui să-l văd mai rar, îi spuse Walkiriei. îmi va fi greu, mă obişnuisem cu el, aveam nevoie de prietenia lui. A fost ca un sfânt…

  — Am impresia că te iubeşte, o întrerupse Walkiria, că e teribil de îndrăgostit de tine.

  — Nu, nu e asta, vorbi repede Ileana. E o altfel de dragoste, e o afecţiune de cu totul alt ordin. E altceva…

  Într-o seară, după cină, venise pe neaşteptate. Părea foarte tulburat.

  — Ileana, o întrebă, vrei să fii soţia mea? Pălise deodată şi o privea adânc în ochi.

  — Dar, doctore…

  — Spune-mi Bernard, o întrerupse el.

  — E îngrozitor. Claire…, începuse ea.

  — I-am spus, vorbi el repede. A trebuit să-i spun şi a înţeles. Ne despărţim. A plecat azi-dimineaţă, cu copiii…

  — E îngrozitor! strigase Deana.

  — Altminteri ar fi fost un infern, continuă el din ce în ce mai repede, am fi trăit o minciună, i-aş fi distrus viaţa şi ei şi, în cele din urmă, m-aş fi distrus şi pe mine… Vrei să fii soţia mea? o întrebă din nou. Oricare ar fi răspunsul tău, să ştii că înapoi nu mai mă pot întoarce. Nu pot trăi în minciună…

  — E îngrozitor! repetase Ileana. Claire.

  — Roagă-l să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei. Mi-e imposibil. Nu pot accepta. Nu-i pot spune Bernard, nu pot fi soţia lui.

  — Dar el te iubeşte, spunea Walkiria. S-a transcris divorţul. E ca un nebun, acum. Vrei să-l faci să înnebunească de-a binelea? îl distrugi. îmi spuneai că-l iubeşti, că e singurul om pe care-l iubeşti şi că-l vei iubi toată viaţa, că a fost ca un sfânt cu tine…

  — Nu pot! spunea ea. Nu pot să-l mint.

  Apoi i-a spus-o şi lui…

  — Nu pot să mint. Te iubesc prea mult ca să te mint. Dar ştii ce e în sufletul meu. Eşti omul pe care-l iubesc mai mult pe lume, eşti singurul, căci numai pe tante Alice o mai iubeam pe lume, şi acum nu mai e nici ea, dar nu pot să te mint, ştii ce e în sufletul meu…

  — Ţi se pare, îi spunea el luându-i mâna şi păstrând-o în mâinile lui. Te lupţi cu o umbră, cu ceva care a murit de mult, dar te încăpăţânezi să-i dai viaţă, din propria ta imaginaţie, din sângele tău, dar nu mai e decât o umbră… – îl chem şi acum, nopţile, în somn, şopti ea deznădăjduită.

  — N-are nici o importanţă. Eu am strigat douăzeci de ani, în somn, numele pedagogului care m-a pălmuit o dată, copil, m-a pălmuit cu atâta putere, încât mi-a ţâşnit sângele. N-are absolut nici o importanţă…

  S-au căsătorit în ianuarie 1946. Când, uneori, nopţile, se deştepta strigând, îl auzea pe el alături, mângâind-o.…

  — Te-ai speriat, îi spunea, ai visat urât.

  — Ce bun eşti, îi spunea ea. Voia să-i ia mâna să i-o sărute, dar el i le trăgea repede, mâinile ei, şi i le săruta.

  — Aş vrea să avem un copil, i-a spus el odată.

  — Ce bun eşti, a şoptit ea.

  — Aş vrea să avem un copil, îi repeta el de-atunci. Şi, multe luni mai târziu, îi spusese: Probabil că tu încă nu eşti convinsă că trebuie să avem un copil, că avem amândoi nevoie de un copil, că, eu, cel puţin, am nevoie de un copil, că aştept un copil…

  Uneori, nopţile, se trezea şi-l găsea lângă ea, privind-o, încercând să zâmbească, dar nereuşind întotdeauna, un zâmbet care începuse să obosească.

  — Nu mi-e somn, îi spunea el. Nu pot să adorm…

  — Doctore! îi strigase ea o dată, nu eşti fericit.

  — Spune-mi Bernard, o implora el. învaţă-te să-mi spui Bernard.

  — Nu eşti fericit, repetase. Din cauza mea, din cauza mea… Ar fi vrut să poată plânge, să-i poată arăta măcar atât, că plânge pentru el, plânge că nu l-a putut face fericit. Dar îşi simţea pleoapele fierbinţi, uscate, aspre, şi repeta întruna, fără să-l privească: din cauza mea, din cauza mea…

  — Dar tu? o întrebase el odată. A întors capul şi l-a privit, parcă ar fi vrut să ghicească, să afle mai mult.

  — Eu? A voit să zâmbească dar, fără să-şi dea seama, a ridicat din umeri.

  — Nu, acesta nu e un răspuns, a stăruit el. Eu ştiu ce te roade pe tine, te mistuie ca un cancer nevăzut, dar e absurd, e absurd, asta e numai în imaginaţia ta. Trebuie să vrei şi tu puţin, trebuie să vrei să trăieşti. Nu ai absolut nimic altceva. Tu singură ai recunoscut că Ştefan nu mai înseamnă nimic pentru tine, că e doar o umbră, pe care o nutreşti cu imaginaţia ta – dar acum trebuie să vrei, trebuie să vrei, trebuie să vrei şi tu…

  — Ce are Bernard? o întreba Walkiria. Ce se întâmplă cu el?… Ileana, strigase ea odată, ce se întâmplă cu voi? Nu vă mai iubiţi?

  — Ba da, ba da, o liniştise ea. E altceva. E obosit. Munceşte prea mult şi suferă de insomnii. I-am spus că trebuie să-şi ia o vacanţă, lungă, lungă, să mergem amândoi undeva, departe, departe…

  — Tu eşti nebună? o întrebase Walkiria. De ce plângi?

  — Nu, ţi se pare. Nu plâng. Dar îmi pare rău. Mi-era teamă că aşa va fi. Tu ştii foarte bine că n-am vrut, că m-am împotrivit, că, atât cât am putut, m-am împotrivit. îi spuneam: „Doctore, nu trebuie să te desparţi. Pentru mine ai rămas un