În acest efort de regăsire a Totalităţii prin creaţie, condiţie de a rămâne umani prin accesul la adevăr, întâlnim o remarcabilă tensiune etică, întâi de toate,

  Orgoliul creator îşi refuză vanitatea de a depăşi condiţia umană printr-o întreprindere ce ar trece dincolo de puterile unui „geniu muritor”; prin operă scriitorul nu vrea să se substituie lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte umilinţa de a nu fi el cel ce dă înţeles lumii, în schimb îşi arogă puterea de a descoperi lumea ce ne este dată şi responsabilitatea de a transmite semenilor săi bucuria de a o trăi ca oameni: „Artistul are doar harul de a pătrunde cât mai adânc armonia lumii, frumuseţea ei şi josniciile cu care omul o pătează: el simte datoria să o traducă în forme şi să o comunice, între înfrângeri, în abisul prăpastiei, în mizeria închisorilor şi a bolilor el nu va rătăci niciodată sentimentul acestei suverane armonii.” Sunt cuvintele lui Soljeniţân din discursul, niciodată rostit, pregătit pentru ceremonia decernării premiului Nobel. În Arhipelagul GULAG, mai mult decât oriunde, Soljeniţân face dovada stăruinţei cu care a urmat comandamentele acestei credinţe, într-o lume a răului şi urâtului, lovită de suferinţe inimaginabile, el s-a încăpăţânat să caute binele şi seninătatea care îl pot salva pe om, convins că „elevaţia spirituală” (un capitol se intitulează astfel) nu poate lipsi nici din gulag. Asumarea şi înţelegerea vieţii nu consonează deloc, în viziunea lui Soljeniţân, cu adecvarea pasivă a omului la mişcările ei necontrolate, implacabile, întâmplătoare. Omul nu vieţuieşte oricum şi cu orice preţ, ci trăieşte, adică se confruntă afinnându-se prin puterea spiritului său. În aceasta stă forţa care îl face pe om imun la dezumanizare chiar şi în bolgiile infernului. Mărturisirea aproape stranie a scriitorului, îmbrăcat în haine de ţek – „binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea” – poate fi motoul comentariului la una din temele cele mai generoase ale literaturii lui Soljeniţân, tema fericirii. Ea răspunde nu doar întrebării noastre („de ce merită să trăieşti”), ci şi interogaţiei scriitorului asupra menirii sale.

  Conştiinţa morală (vie în toate universurile romaneşti soljeniţâniene, asemeni larilor veneraţi de comunităţile antice) determină şi motivează întreaga viziune artistică a scriitorului rus. Spiritului ei i se datorează, fundamental, asumarea ipostazei de martor, pe care şi-o revendică şi s-ar fi simţit dator să o spună, cu voce tare, şi pe scena unde i se consfinţea gloria şi fauna de scriitor: „lată-mă azi în faţa voastră, cu capul plecat, însoţit de urmele celor morţi şi care mai mult decât mine ar fi trebuit să se găsească aici: cum să ghicesc, cum să exprim ceea ce ei ar fi vrut să zică? Târându-ne epuizaţi de la un lagăr la altul…, de câte ori n-am simţit ca un nod în gât ceea ce voiam să strigăm lumii întregi, dacă această lume ne-ar fi putut auzi.” în Arhipelagul GULAG el a făcut să se audă ţipătul acelei umanităţi umilite şi condamnate la tăcere, încredinţat că vocea artei o poate salva şi răzbuna: „Orice capodoperă autentică are o forţă de convingere absolut irezistibilă şi sfârşeşte prin a subjuga sufletele cele mai rebele”; numai „artiştii au mijloacele de a învinge minciuna”. O asemenea forţă, ca şi mijloacele cele mai subtile, rămân însă moarte în afara unei legitimităţi morale a capodoperei. Soljeniţân face parte însă din rasa acelor mari creatori pentru care binele şi adevărul sunt, cum spunea T. S. Eliot, raţiunea de a fi a frumosului, implicit a literaturii.

  Până şi erorile lui Soljeniţân găsesc o explicaţie tot în convingerile lui morale. Certitudinea sa că o dată dezvăluit gulagul, conştiinţa întregii lumi – oripilată de Ororile lui – se va cutremura n-a fost decât iluzia, poate visul, unui inocent. Ştia, neîndoielnic, că răul arhipelagului a fost contagios (scrisese despre aceasta în roman), îşi putea închipui că viruşii şi toxinele lui au trecut şi de Urali, până dincolo de cortina de fier. Dar spera. Spera fiindcă era convins că crimele nepedepsite, răul uitat în tăcere, se va semăna înlăuntrul sufletului nostru şi „va răsări înmiit în viitor”. A continuat să spere, chiar să lupte cu aceleaşi cuvinte din care închipuise Arhipelagul, şi după ce – exilat în „lumea liberă” – a putut afla, în mod direct, că este trădător, fascist, reacţionar şi a putut citi cu ochii lui, în 1976, într-un ziar spaniol că „atâta timp cât în lume sunt oameni ca Soljeniţân, lagărele trebuie să rămână în funcţiune”. A sperat mai mult după ce zidul Berlinului s-a prăbuşit în 1989, în ciuda scepticismului adunat în sufletul lui, zi de zi şi pe bună dreptate. Mă aflam în primăvara lui 1992 în Piaţa Domului din Milano, lângă domul în care – mă gândeam – ar trebui să se celebreze în fiecare zi o liturghie în memoria tuturor gulagurilor comuniste şi pentru trezia conştiinţelor noastre. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la apariţia, chiar aici la Milano, a Arhipelagului GULAG. Piaţa era plină de lume; erau zeci, sute de mii fluturând steaguri roşii şi purtând portretele lui Lenin, Che Guevara, Fidel Castro. Auzeam, aproape urlat, cântecul Bandiera rossa şi mi se părea că el acoperă, inconştient sau cu bună ştiinţă, strigătele de durere şi speranţă, încă vii, ale nefericiţilor din gulag. Şi am înţeles tristeţea cu care Soljeniţân s-a întors în 1994 în Rusia lui, lăsând – după douăzeci de ani de exil occidental – casa ţărănească din îndepărtatul Vermont american. Aşteptase mult prea mult ca în Europa acestui sfârşit de mileniu conştiinţele să se cutremure cu adevărat.

  Speranţa, însă, trebuie să rămână vie. E lecţia extraordinară a acestei teribile cărţi; pentru că la sfârşitul lecturii ei ne putem spune amândoi, cititorule, fiecare în singurătatea lui, cuvintele apostolului Luca, aşezate de Soljeniţân ca moto la una din dramele sale: „Ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

  Bucureşti, februarie 1998

   (ION VASILE ŞERBAN)

          SFÂRŞIT