Cărți «Arhipelagul Gulag V3 descarca gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
Ce înseamnă aici mărturie? Un prim răspuns (care nu s-ar îndepărta de interpretările tradiţionale) pune în evidenţă, într-o viziune de ansamblu, semnificaţia acestei cărţi ca imagine a universului concentraţionar sovietic, atestare credibilă a umanităţii degradate de sistemul comunist. Un al doilea, el singur potrivit noului înţeles al cuvântului, dezvăluie că situaţia amintită e rezultanta unui cumul de dovezi valide prin autenticitatea lor intrinsecă, prin adevărul probat nemijlocit în urma convocării în cauză a realităţii însăşi. Oamenii, locurile, întâmplările sunt cele care au fost, nemodeiate în nici un fel, nealterate în particulara şi limitata lor existenţă, credibile – în afara oricărei contrarietăţi prezumate – prin simplul fapt că nu pot fi negate. Intraţi în lumea lui Soljeniţân suntem obligaţi să pipăim pe trupul răstignit rana rămasă de la lovitura suliţei, iar mâinile noastre o simt (retrăgându-se, speriate, de durerea celuilalt), îi prind contururile între degetele mânjite de sânge. Toma Necredinciosul e răzbunat de îndoielile lui. Lumea din Arhipelag se adevereşte în toate amănuntele ei.
O asemenea percepţie ne este nu doar indusă, ci oferită. Autorul se prezintă ca fiind „procuratorul multor istorisiri”, ca arhivarul balzacian al unei societăţi tangibile, trăite. Autorul omniscient se explică şi îşi motivează capacităţile: „în afară de tot ce ain scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, anunţuri şi scrisori” de 227 de martori direcţi. Nu în ultimul rând, subtitlul cărţii se vrea şi el definitoriu; se renunţă la tradiţionalele determinări de gen (roman, poveste), scriitorul optând pentru un nume ciudat şi original: „încercare de investigaţie literară”. E poate cea mai limpede indicaţie pentru înţelegerea modalităţii noi de zămislire a universului literar, masiv determinantă în structurarea acestuia. Mărturia, ca totalitate de întâmplări reale, nu doar se opune ficţiunii, dar o şi exclude.
În acest moment, suntem obligaţi sa ne întrebăm dacă ne mai găsim cu Arhipelagul GULAG în spaţiul literaturii, dacă noul „gen literar” îi mai aparţine, întrebarea e mai mult decât o provocare aruncată teoriei literaturii. Nu e aici locul să îi găsim cea mai argumentată rezolvare. Dar nici nu putem trece pe lângă ea. Problema distincţiei dintre literar şi non-literar este pe cât de veche, pe atât de complicată, aşteptând încă deciziile tranşante. E însă fără îndoială că criteriul ficţiunii are istoria cea mai îndelungată şi sufragiile cele mai multe; unii îl consideră insuficient, dar nimeni nu socoteşte posibilă renunţarea la el. Aristotel i-a dat celebritate în Poetica lui. După filosoful grec, identitatea literaturii poate fi definită în raport cu istoria: istoricul se deosebeşte de poet „pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla”. În literatură, deci, universul este imaginar, inventat. Graniţa despărţitoare dintre literar şi uon-literar se trasează între real şi posibil, între adevărat şi verosimil. Or, universul Arhipelagului GULAG se aşază în partea stingă a frontierei; oamenii lui au biografii certe, faptele lor s-au întâmplat, sunt reale şi adevărate Pentru că au fost, s-au consumat. Lumea Arhipelagului nu este inventată, ci reconstruită. Contrariaţi în fata unei asemenea evidenţe, comentatorii au vorbit despre o „carte-document”, de o „anchetă narativă”. Care ar fi unghiul just al interpretării?
Înainte de toate, nu poate fi trecută cu vederea opinia scriitorului şi, în acest caz, lucrurile sunt clare. Scriind Arhipelagul, Soljeniţân are conştiinţa că face literatură. Mai mult, ţine să se explice, ca şi când ar fi presupus că i se vor evoca argumentele lui Aristotel. „Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele”, notează în avertismentul cărţii, revenind cu alte detalii într-un interviu ulterior: scriind Arhipelagul „am definit genul literar al acestei opere o investigaţie literară” pentru că astăzi „toate, sau în orice caz marea majoritate a documentelor au fost distruse şi marea parte a martorilor au fost eliminaţi”, ceea ce face pentru totdeauna imposibil „un studiu complet, făcut pe criterii ştiinţifice riguroase şi completat cu toate datele statistice”. Pentru Soljeniţân, deci, frontiera dintre literar şi non-literar trebuie să răspundă şi altor exigenţe. El păstrează disocierea real/posibil, dar dă realului -cât şi adevărului care îl confirmă – un înţeles mai cuprinzător. Pentru a-l defini, certitudinea întâmplării e necesară, dar nu suficientă; îi lipseşte completitudinea, totalitatea. Adevărul realului e definit nu doar de ce s-a întâmplat, ci de tot ce s-a întâmplat. Universul poetic, ca şi lumea reală, stă sub semnul totalităţii. Senzaţia de viaţă, de viu – în ambele cazuri – e dată nu doar de percepţia senzorială nemijlocită, dar fatal fragmentară, ci şi de sentimentul totalităţii ca desăvârşire ontologică, în romanul-investigaţie invazia debordantă a realului întâmplat nu poate substitui totalitatea; absentă, ea rămâne să fie inventată. Mărturia, ca ansamblu de fapte genuine, nu exclude deci ficţiunea, ci o face chiar necesară, tocmai spre a da faptelor smulse din conţinutul istoriei şansa de a-şi câştiga o autenticitate pierdută. Cu Arhipelagul GULAG rămânem în spaţiul literaturii, fiind într-un univers imaginar adevărat, închipuit ca o realitate certă. „Polifonia” romanesca (despre care şi scriitorul şi comentatorii au vorbit deseori), realizată cu subtile şi interesante modalităţi narative, are efectul coral al unei simfonii, dând sentimentul vieţii trăită în deplinătatea ei; adică înlăuntrul adevărului şi în spiritul lui.
În fapt, provocarea teoriei literare şi-a asumat-o scriitorul însuşi. El este câştigătorul unui pariu doar la îndemâna marilor creatori. Confruntat cu realitatea traumatizantă a secolului nostru devastată de iraţionalitatea dezumanizantă a nazismului şi comunismului (în faţa căreia mari dezertări ca cele ale lui A. Gâde, R. Rolland, Heinrich Mann, M. Gorki sunt doar vârful strălucitor al unui aisberg), Soljeniţân l-a salvat pe scriitor dovedindu-i curajul şi responsabilitatea; iar literaturii, copleşită de tragicul existenţei, i-a oferit şansa (ce părea pierdută) de a concura viaţa şi de a o domina. Nu prin gestul laş al retragerii iluzorii în spaţiul pur al unui frumos însingurat, ci prin orgoliul creatorului în stare să înfrunte viaţa, oricât de potrivnică, descoperind-o prin înţelegere