un noroc pe măsură. Îi trimite manuscrisul lui Hruşciov cu o prezentare învăluitoare, după toate regulile tacticii de partid. Hruşciov cade în capcana pe care el însuşi crede că o întinde altora; convins că romanul îi poate servi admirabil în disputa cu staliniştii ortodocşi şi cu duşmanii săi din nomenclatură, aduce cazul Soljeniţân în discuţia biroului politic, într-o şedinţă bine regizată, unde nimeni nu are curajul unui veto. Stratagema lui Tvardovski s-a dovedit câştigătoare. În noiembrie romanul apare în „Novâi mir”, iar în ianuarie 1963 în două ediţii de peste 800 000 de exemplare, fiind tradus, concomitent la Paris şi Roma, cu un ecou dincolo de orice aşteptări în Uniune şi în Europa, dar şi cu urmări încă neprevăzute în acel moment. Mai târziu, într-un interviu din 1976, Soljeniţân observa eroarea lui Hruşciov: el „n-a putut înţelege că până şi o singură picătură de adevăr e ca şi materia care pătrunde antimateria: explozia e inevitabilă”. Cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Soljeniţân devine martorul cel mai important în procesul sta-linismului.

  Cu Arhipelagul GULAG ţinta este mult mai îndrăzneaţă; el aducea acum la bară adevărul despre sistemul comunist. Ceea ce era însă prea mult nu numai pentru diriguitorii de la Moscova, dar şi pentru conştiinţa Occidentului. Soljeniţân s-a propus singur – fără să fie nici chemat, nici aşteptat – ca martor în procesul comunismului. Din păcate, la acest proces nu s-a întrunit Curtea; iar momentul sentinţei e încă şi mai îndepărtat.

  Expulzarea din 1974 a fost epilogul aşteptat (sau una din variantele lui) al debutului răsunător din 1962. Apărut pe scena literară printr-un joc de interese politice, el nu ar fi putut să o părăsească decât în acelaşi mod. Soljeniţân nu e un caz literar, ci politic. Intuiţia lui Tvardovski după prima lectură a lui Ivan Denisovici nu numai că s-a adeverit, dar s-a confirmat cu fiecare nouă carte a scriitorului. Soljeniţân nu este doar un clasic al literaturii ruse moderne, dar este – cu siguranţă – una din marile voci ale literaturii din ultimul secol al mileniului doi. Dacă noi ne-am derobat aici de o exegeză literară, am făcut-o şi pentru că temeiul ei nu era în discuţie, în ultimă instanţă, oricât ar părea de paradoxal, scriitorul (în ipostaza sa de creator de opere literare) a fost determinant şi pentru apariţia, şi pentru acutizarea cazului Soljeniţân. El este un caz politic deoarece astfel a fost perceput de structurile de putere din regimul sovietic (deci, tratat în consecinţă) şi pentru că dintr-un asemenea unghi a fost receptat şi folosit de polemicile ideologice din Europa. Dar şi puterea, şi ideologiile au reacţionat Astfel obligate nu de un impact politic explicit, ci de conotaţia politică a rezonanţei literare, în ce fel ne putem susţine o asemenea afirmaţie?

  Valoarea scriitorului (noutatea şi originalitatea discursului său literar, densitatea lui semnificativă, capacitatea de a implica elevaţia poetică într-o tensiune existenţială cu reverberaţii înalt umane) are deopotrivă rolul de impuls şi de canonizare a cazului. Demonstraţia e aproape superfluă. Fără dovezile propriei valori, manuscrisul lui Ivan Denisovici s-ar fi prăfuit în redacţia revistei şi numai pe ele s-a clădit motivaţia lui Tvardovski de a-l impune publicării. Dacă succesul editorial s-ar fi datorat (numai) conjuncturii politice, o dată cu realizarea efectului resursele operei s-ar fi epuizat, fiind marginalizată sau uitată. Totodată, fără confirmările ulterioare, scriitorul însuşi ar fi împărtăşit în timp aceeaşi soartă. Propaganda politică poate inventa un caz, dar nu-l poate ţine în viaţă dincolo de momentul conjunctural care l-a făcut necesar. Literatura şi politica ultimilor ani oferă suficiente exemple; ca să rămânem în spaţiul sovietic, cazul Daniel-Si-niavski poate fi relevant.

  De data aceasta apare însă un element în plus, mai semnificativ şi mai convingător prin individualitatea lui. Soljeniţân propune un model de literatură singular. Asumându-şi ca scriitor ipostaza de martor, el face din adevăr (ca substanţă a lumii fictive) şi din morală (ca motivaţie a gestului creator) două din trăsăturile fundamentale ale operei literare, în termenii generali ai ontologiei literare, niciunul nu reprezintă o noutate în sine: triada bine, adevăr, frumos şi-a găsit o fundamentare filosofică încă din antichitate. Nu există literatură care să excludă întru totul convergenţa acestor valori. Coborând la nivelul evoluţiei concrete a literaturii, Soljeniţân se aşază în posteritatea marelui realism rus (Tolstoi şi Dostoievski înainte de toate), a spiritului întregii literaturi ruse, deschisă spre social şi spre meditaţia existenţială. Scriitorul însuşi îşi recunoaşte o asemenea apartenenţă: „în tradiţia literară rusă” un narator pur „aproape că nu există. Toţi autorii secolului XIX şi chiar ai secolului XX (dacă nu toţi, aproape toţi sau în orice caz, să zicem, principalele curente literare) au fost mereu strâns legaţi de viaţa socială a ţării, în Rusia, mai întâi, în Uniunea Sovietică, azi, un scriitor nu putea şi nu poate sa închidă ochii în faţa realităţii şi să fie un” scriitor pur”. Soljeniţân se regăseşte între coordonatele unei asemenea literaturi, dar se individualizează totodată printr-o regândire proprie a structurilor şi a viziunii ce îi sunt ei caracteristice. Noutatea literaturii sale vine dintr-o radicalizare a acestor elemente fundamentale ale tradiţiei în care se integrează.

  În primul rând, adevărul, ca element al universului artistic, încetează să mai fie doar rezultatul unei evaluării în raport cu referentul real. Acesta intră în operă efectiv, prin intermediul faptului concret, impus în interiorul operei în concreta sa fenomenalitate. Pentru perceperea adevărului nu mai e nevoie de un demers comparativ; adevărul nu mai e recunoscut în urma unei raportări la ceva, fiind descoperit în mod direct, prin el însuşi. Lumea naraţiunii este adevărată fiind un ansamblu de fapte adevărate. Semnificativă nu în ultimul rând e proporţia acestui tip de prezenţă; dacă în tradiţia literară se regăsea ca intarsii ale realităţii fictive, acum ficţiunea e invadată de realul adevărat până la punctul de a fi pusă sub semnul întrebării. Moto-ul care, spuneam, ar putea însoţi Arhipelagul GULAG -

  Nu ficţiune, ci mărturie – poate fi citit nu ca sugestie metaforică, ci în cel mai literal mod cu putinţă. O asemenea înţelegere, posibil de probat în O zi