timp – prin corespondenţă -Institutul de Filosofic, Literatură şi Istorie din Moscova pe care îl absolvă în 1941. Ce va face de aici înainte e o problemă de alegere. „Căutam să discern oportunităţile pentru viitorul meu: matematica îmi era la îndemână şi îmi deschidea cariera academică; pe de altă parte, nu voiam să-i consacru întreaga mea viaţă. Mai mult decât orice mă atrăgea literatura, dar înţelegeam că matematica îmi putea asigura pâinea de toate zilele.” Departe de a fi decizia rece a unui tânăr pragmatic, am descifra în confesiunea lui Soljeniţân primul reflex al conştiinţei de scriitor, încă abia bănuit. Nevoia de independenţă, ca o condiţie a scrisului, nu putea fi decât exigenţa unui scriitor decis să spună respectând adevărul cu orice preţ. Primele încercări literare (trimise lui Konstantin Fedin, unul din capii nomenclaturii scriitoriceşti) nu vor apărea niciodată, dovadă că debutantul nu „negociase” complezent cu cenzura oficială, în cauză nu era dorinţa de a se vedea publicat, ci nevoia de a se exprima. S-au păstrat puţine din aceste texte, unele la închisoarea Lubianka pe unde trece arestatul în 1945; dacă ar fi fost judecat, acele texte ar fi devenit neîndoielnic probe în dosarul procesului.

  Mobilizat în armată chiar în 1941, îşi amână de nevoie începutul carierei, fără să ştie că de acum alţii vor hotărî în locul lui. Luptă la Leningrad şi pe linia morţii Oriol-Kursk, traversează cu bateria pe care o comandă Bielorusia şi Polonia în marşul Armatei Roşii spre Berlin. Vine arestat la Kdnigsberg (oraşul lui Kant) şi se întoarce în Rusia ca deţinut. După peregrinări prin mai multe lagăre de muncă, îşi sfârşeşte ultimii trei ani de detenţie în gulag, într-unul din lagărele speciale din Kazahstanul de Nord, unde „fiecare condamnat purta propriul număr pe şapcă, pe piept, pe genunchi şi pe spate”. El avea numărul Şci-232. Aici „se naşte” O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, ca o mărturie din gulag În închisori, fără grija pâinii cea de toate zilele, a face literatură pentru a mărturisi despre destinul său şi al celorlalţi este o decizie care stă deasupra lui; nu mai alege, este ales. Ideea de scriitor (autor de opere publicate, vândute, citite) rămâne numai o iluzie; aceea de martor e o realitate tangibilă pe care el şi-o asumă ca pe o responsabilitate. Compune în gând, învaţă pe de rost şi peste ani va astenie totul pe hârtie. Aceasta este istoria poveştilor-miniatură, a poeziilor, dramelor şi, în mare parte, a celorlalte cărţi (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei, în cercul tntâi) terminate în aulul Kok-Terek, pierdut în mijlocul stepei kazahe. Întâmplător, dar nu fără semnificaţie, primii cititori ai lui Ivan Denisovici au fost judecătorii Colegiului Militar al Tribunalului Suprem (unde ajunge după reabilitarea din 1957), cărora le citeşte personal romanul. Erau primii judecători pe care i-a întâlnit; iar prima lui „apariţie”, ca scriitor, are loc în faţa unui tribunal.

  În 1953, scapă ca prin miracol de un cancer rebel, după o lungă spitalizare la Taşkent, moment regăsit în Pavilionul canceroşilor, terminat în 1967, care va constitui – între altele – pretextul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, doi ani mai târziu. Până în acel moment, destinul lui de scriitor n-a putut decât uimi pe colegii virtuali de breaslă. Retras într-o veche casă de lemn din Riazan, Soljeniţân scria sub acoperirea unui obscur profesor de matematică. Puţine texte circulau în Samizdat, multe nesemnate. Ieşirea din anonimat n-ar fi fost posibilă fără falsificarea ori cel puţin cosmetizarea acceptabilă a scrisului său. Cum nu-şi putea face auzită vocea autentică, alternativa era una singură: sau scriitor, sau martor; or, profesiunea lui de credinţă, cum mărturisea în 1967, era limpede: scriitorul „trebuie să se lase condus de propria lui memorie artistică, trebuie să scrie despre ce vede şi cum vede; în literatură orice contrafacere e dăunătoare”. Trecut de patruzeci de ani, Soljeniţân rămâne statornic vocaţiei sale, neclintit în conduita lui nici de vanităţi, nici de lipsuri. O asemenea credinţă în destin n-o pot avea decât marii creatori, cei ataşaţi deopotrivă unui ideal moral pe a cărui tărie se sprijină!

  Abia în 1962 astrele se aşază şi pentru el într-o constelaţie fastă. Nu atât datorită „dezgheţului” de după Congresul al XXII-lea, anunţat de Ehrenburg în titlul unui roman şi confirmat de întoarcerea „moderaţilor” la vârful instituţiilor scriitoriceşti; deoarece el avea limitele comandate de partid, pe care numai inocenţii le puteau trece cu vederea: în timp ce apăreau, desigur, cărţi până atunci interzise, când Nathalie Sarraute vorbeşte la Moscova despre noul roman şi Tarkovski primeşte Leul de aur veneţian pentru Copilăria lui Ivan, Osipov -redactor la revista Samizdat „Bumerang” – e condamnat la cinci ani de muncă forţată. „Dezgheţul” hruşciovist era prea superficial ca să admită, fără condiţii, audienţă liberă unei voci ca aceea a lui Soljeniţân. Oportunitatea era cu totul alta: momentul avea nevoie de mărturia lui Soljeniţân, iar intuiţia lui s-a dovedit exactă.

  Într-o seară din 1962, Tvardovski – noul director de la „Novâi mir” – scoate din teancul de manuscrise primite la redacţie romanul unui oarecare Alexandr Soljeniţân. Va dezvălui, mai târziu, entuziasmul care-l cuprinsese încă de la lectura primelor pagini. „Mi-am dat seama imediat că era vorba de ceva important şi că trebuie într-un anume fel să serbez evenimentul. M-am ridicat, m-am îmbrăcat în haine de gală şi m-am aşezat la birou, în noaptea aceea am citit un nou clasic al literaturii ruse.” Ceea ce era, bineînţeles, insuficient pentru a garanta apariţia cărţii. Dimpotrivă, Tvardovski observase, între atâtea alte calităţi ale cărţii, „disperata sinceritate” a adevărului rostit de Soljeniţm; nu găsea nici un exemplu care ar fi putut egala această evocare a lagărelor de muncă şi realiza, totodată, că o asemenea viziune era departe de a respecta dreptul de a şti decretat de uşa abia întredeschisă de Hruşciov înspre „cercurile” infernului. Nu mai avea nici o îndoială că publicarea cărţii nu va primi acceptul cenzorilor de rând, dar – chiar într-un caz fericit – aprobarea le depăşea competenţele. Ştia mai mult decât sigur că este nevoie de un verdict special şi de