Cărți «Arhipelagul Gulag V3 descarca gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
La sfârşitul lecturii Arhipelagului GULAG, noi, cititorule, suntem încă înmărmuriţi de suferinţa unei lumi forţată să se piardă ca umanitate. „Infernul” lui Soljeniţân e povestea acestei aventuri tragice. Putem găsi liniştea şi obiectivitatea ca să analizăm retorica poveştii? Or, povestea nu mai are nici un sens pe lângă tragicul aventurii. Reticenţa mea faţă de exegeza literară a Arhipelagului GULAG, dincolo de crisparea paralizantă în faţa cataclismului trăit, venea şi dintr-un sentiment de superfluu în faţa literaturii copleşite de viaţă. Problema vieţii pare prea serioasă şi destinul omului prea important pentru a le recunoaşte doar ca materie literară, iar literatura ar fi prea frivol prezumţioasă ca să se considere deasupra sau înaintea vieţii, îndoielile noastre nu sunt nici măcar originale, chiar dacă trăite sincer şi pe cont propriu. „Ce înseamnă literatura într-o lume care suferă de foame?” se interoga Jean-Paul Sartre în faţa unei situaţii asemănătoare; iar încă în secolul trecut, Brunetiere, mult mai sigur în atitudinea lui, substituia întrebării o imprecaţie: „Ruşine celui ce cântă în timp ce Roma se prăbuşeşte”, în 1945, în faţa lumii abia ieşite din război, T. W. Adorno dă glas, de pe o poziţie identică, unei încredinţări amare: „Poezia nu mai este posibilă după Auschwitz”.
Ţine însă tocmai de misterul vieţii şi de iraţionalitatea istoriei ca certitudinile cele mai ferme să fie dezminţite şi răsturnările cele mai neaşteptate să fie posibile. Meditaţia descurajantă a lui Adorno n-a fost, desigur, înţeleasă literal de nimeni; nu despre sfârşitul poeziei era vorba, ci de contradicţia ce i se părea insurmontabilă dintre elevaţia frumosului poetic şi degradarea omului în crimă. Faptul că omul a putut coborî în starea de cavernă făcea imoral şi necredibil gestul unei înălţări prin poezie. Neverosimil însă nu e faptul că poezia a continuat să existe, ci că după Auschwitz a fost posibil gulagul, un Auschwitz mai monstruos prin dimensiunile lui incomparabile deopotrivă în timp, în spaţiu şi în victime; iar în vremea aceasta, literatura (ca să ne gâudim doar la „noul roman francez” al anilor ’50) se despărţea narcisistic de realitate prin experimente futile, limitate la un joc interior al discursului romanesc golit de orice semnificaţie. Ca pentru a se disculpa de o neavenită contaminare cu viaţa şi spre a înlătura frustrarea unei aşteptări înşelate, Alain Robbe-Grillet îşi avertizează cititorii romanului său în labirint (1959) că se află în faţa „unei ficţiuni, nu a unei mărturii”. Cam în acelaşi timp, abia aşezat la Riazan după eliberarea din domiciliul forţat impus la ieşirea din lagăr, Soljeniţân începea să scrie Arhipelagul GULAG pe care l-ar fi putut prezenta exact cu vorbele romancierului francez întoarse pe dos, atrăgând cititorilor săi atenţia că nu se află în faţa unei ficţiuni, ci a unei mărturii, în 1970, Soljeniţân primea premiul Nobel pentru literatură, iar patru ani mai târziu – când primul volum al cărţii sale, refuzată în ţară, apărea în Occident – va fi expulzat. Mărturia lui avea primul ecou.
Opţiunea lui Soljeniţân este în afara oricărui dubiu. El, prizonierul a opt ani de gulag, în numele său şi al altora mulţi (care tac sau nu mai sunt), scrie că vrea să depună mărturie împotriva uitării „în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi” în arhipelag, în plus, această opţiune se confirmă în toată opera lui. Nu atât pentru că romanele sale sunt autobiografice (cel puţin ca punct de plecare), ci deoarece în fiecare din ele scriitorul îşi asumă ipostaza de martor: fie în mod direct, referenţial, ca în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, fie într-un sens filosofic, deliberativ, ca în Pavilionul canceroşilor. De fiecare dată scriitorul vrea să vorbească despre ceea ce ştie, să relateze – în numele adevărului – ceea ce a văzut (sau ce a gândit) privind întâmplările. „Da, lucrul cel mai important e să restabilesc adevărul şi când încep să scriu sarcina mea e numai aceea de a restabili totul aşa cum a fost”. Ca martor, îşi asumă curajul moral de a refuza nepăsarea, de a fi prezent când alţii dezertează, de a respinge orice tranzacţie menită să-i cumpere tăcerea, de a se opune oricărei ameninţări şi oricărui şantaj care i-ar pune în cauză depoziţia. Responsabilitatea de martor îl opreşte să fie un simplu relator, indiferent şi distant; el mărturiseşte nu doar adevărul, ci şi pentru adevăr. „Istoria noastră e distrusă, e în întregime deformată şi falsificată de minciuni, iar eu încerc să restabilesc istoria… Am avea curajul să afirmăm că nu suntem răspunzători de răul care devastează lumea modernă?” Ideea de justiţie, de dreptate e consubstanţială veridicităţii. Cititorii cărţilor sale sunt chemaţi nu doar să afle, ci şi să judece. Literatura lui e scrisă în apărarea omului, salvat doar de ataşamentul moral, fără concesii, faţă de bine şi adevăr.
Opţiunea de a fi martor este la Soljeniţân una şi aceeaşi cu destinul lui de scriitor. El se decide să scrie din dorinţa de a mărturisi şi continuă să o facă din nevoia de a depune mărturie. Scriitorul se afirmă în măsura în care martorul poate vorbi, cei doi împărţindu-şi în mod egal responsabilitatea şi idealurile, până la a se confunda unul cu altul.
Soljeniţân se naşte la 11 decembrie 1918 la Kislovodsk, în sudul Rusiei, la poalele vârfului Elbrus, locul imaginat de Lermontov ca decor pentru poemul său Un erou al timpului nostru. Adolescenţa şi-o petrece la Rostov pe Don, unde îşi ia licenţa în fizică şi matematică, urmând în acelaşi
