conştiinţei noastre încercate de un sentiment de două ori stingheritor: pornirea de a se lăsa copleşită de amintirea gulagului, păstrându-i intacte contururile, retrăind-o mereu ca pentru ispăşirea unei proprii vinovăţii şi dorinţa vinovată de a se smulge din ea, ca de sub oroarea unor stafii, aruncând-o într-o uitare salvatoare. Pentru lagărele de muncă naziste s-a inventat acel slogan Cinic „Arbeit macht frei – Munca ne face liberi”, devenit de atunci odios; Stalin, fără să îl rescrie în ruseşte, l-a multiplicat în nesfârşitul siberian şi l-a mutat înlăuntrul lagărelor sale, dându-i cuvântului muncă înţelesul plural, împovărat de o cu totul altă semnificaţie: munci, chinuri, torturi, cazne. Cu Soljeniţân am coborât în infern, poate nepregătiţi să vedem ceea ce nu ne-am putut închipui, poate prea slabi pentru a rezista la ceea ce depăşeşte închipuirea noastră.

  Cuvintele citite de Dante la poarta de intrare în hadesul morţilor din „infernul” său: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate – Lăsaţi orice speranţă voi care intraţi” sunt scrise aici pentru oameni încă vii; iar pentru cei care trăiesc speranţa este o condiţie a vieţii, chiar dacă nu în sensul brut, al necesităţii organice, ci în chip spiritual, oarecum mai lax, dar în fond cu o determinare fundamentală. Omul poate supravieţui uneori în condiţii inimaginabile: „mâncând licheni ca renii; fără speranţă, şi supravieţuirea este pusă în cumpănă, în infernul din Arhipelag nu moartea care te pândeşte în orice zi e copleşitoare (căci poţi spera să nu fii printre aleşii ei), ci modurile perverse de neantizare a speranţei: ruperea oricărei legături cu lumea din afară, despărţirea brutală de cei dragi, înjosirea care te desparte de tine ca om, disperarea când îţi priveşti tovarăşii de suferinţă şi înţelegi că” sufletele lor intrau în putrefacţie”. Era, mai ales, acea invenţie diabolică, impusă pe lângă legile arbitrare, a sentinţei relative: nimeni nu mai ştia ce pot deveni cei zece, cincisprezece, douăzeci de ani de condamnare. Nu mai exista acel sfârşit al pedepsei de care să-ţi poţi sprijini nădejdea. Intrarea pe poarta lagărului însemna, indiferent de anii surghiunului, o condamnare pe viaţă. Deţinutului din lagăr i se fura temeiul oricărei credinţe.

  Nu este mai fastă nici viaţa lumii dincoace de gulag. Aici începe, de fapt, marea pregătire a calvarului; în acest spaţiu, aparent neîmprejmuit, nepăzit, necontrolat, omul simte încă mai acut constrângerea şi limitarea. Aici, lângă casele lor, nu unii, ci majoritatea vor afla, prin experienţă proprie, că „li se va strânge capul într-un inel de fier, că le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, că vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată”. Aici sunt tribunalele fantomă (în funcţie, pentru că „pur şi simplu este jenant ca statul să nu aibă deloc tribunale”) care prezidează mascaradele judiciare cu vinovăţii inventate, dar recunoscute, cu sentinţe ştiute înaintea proceselor, cu acele condamnări insidioase fără nici o legătură cu legea sau pe temeiul unor legi fără legătură cu justiţia. Aici există Lubianka, Butârki, Suhanovka, Lefortovo, închisorile stindard ale căror nume ascund alte mii mai puţin cunoscute, dar la fel de lugubre. Pare că totul e orânduit numai pentru trecerea în gulag. Viaţa obişnuită ar fi una de tranzit. Gulagul este asemenea vieţii de dincolo a creştinilor; doar că aşteptarea e plină de spaime şi credinţa în înviere e absentă.

  Legăturile dintre cele două lumi ale universului concentraţionar sunt însă mult mai profunde; ele se întreţes prin relaţii de neocolit. Fiecare familie de dincoace trebuie să aibă un tată, un fiu, o rudă ajunsă mai demult sau mai de curând în insulele arestate; „în această lume rătăceau orbite şi buimace milioane de femei ai căror soţi, fii sau părinţi fuseseră smulşi din rădăcini şi trimişi pe Arhipelag”. Fiecare din cei rămaşi trăieşte cu amintirea şi în aşteptarea celui Plecat, dar şi cu stigmatul de a fi soţia sau fiul unui duşman al poporului, cu teama că nici el nu va fi iertat. Arestarea iminentă devine acum explicabilă, e prevăzută, anunţată. Spectrul nenorocirii loveşte fără să aleagă nici victimele, nici consecinţele. Nu sunt puţini cei pe care spaima ori prostia inconştientă îi scot dintre oameni şi îi aruncă în mlaştina josniciei: fii care îşi denunţă părinţii, soţii care îşi alungă soţii. Existenţa, chiar şi numai bănuită, a gulagului se infiltrează în vieţile oamenilor, în conştiinţa lor, deviindu-le gândirea, degradându-le faptele. Gulagul e ca un buboi care supurează, împrăştiindu-şi toxinele în tot corpul; lumea de dincoace se contaminează, se îmbolnăveşte, prăbuşindu-şi umanitatea într-o metastază generală, „într-o atmosferă dominată lungi ani la rând de teamă şi trădare, cei rămaşi nevătămaţi sunt teferi numai pe dinafară… Dar ceea ce e lăuntric se descompune.” încet, dar sigur, sufletul omului e ros de otrăvuri fără leac: nepăsarea, cupiditatea, invidia, minciuna îl urâţeşte. Demarcaţia dintre bine şi rău devine volatilă şi omul decade mereu fără putinţă de salvare. Cruzimea, chiar ferocitatea faţă de alţii nu-l mai deconcertează. E un prag după care omul se pierde pe sine: „Atunci a ieşit din umanitate. Poate, fără putinţă de întoarcere,”

  Sistemul, însă, nu se împotmoleşte în destinul unui om. El continuă, netulburat de sentimente omeneşti, să-şi fabrice victimele şi călăii, jucându-se macabru cu vieţile şi sufletele tuturor. Ororile lui sunt fără limite ca şi năucirea celor ce le privesc. Dar lovitura din urmă, dată şi celei mai îngăduitoare înţelegeri, este dezvăluirea că sistemul nu s-a ivit din neant. Nu a fost boala unei molime întâmplătoare venită de nu se ştie unde, nici măcar o degenerare a organismului social: sistemul a fost programat, i-a fost prescris un soft al Răului. Nu de neumane fiinţe extraterestre, ci de omul însuşi. Depoziţia lui Soljeniţân e fără echivoc: „Toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit!” Ideologia comunistă, sorginte sigură a Sistemului, s-a născut în minţile unor oameni. Spiritul, ca proiect al degradării umane, este faţa cea mai atroce şi mai deconcertantă a dezumanizării.

  „Arhipelagul a luat fiinţă sub salvele” Aurorei „, atunci când ideologia funestă s-a văzut stăpână pe primele pârghii de putere reală. Tot