Numai că între teoria lui Hegel şi dictaturta lui Stalin se aşează o istorie mişcată din balamalele ei de Marx şi de Lenin; ceea ce a făcut posibilă o deviere a autocraţiei tradiţionale care, printr-o fatidică inginerie genetică, a produs pe tiparul suveranului ipostaza viciată a dictatorului comunist. Soljeniţân, cum s-a remarcat (Claude Lefort, L’iiomo al bando, Vallecchi, Firenze, 1980), observă travestiul şi îl numeşte pe ţarul roşu egocrat („edinoderjeţ”). Diferenţa e mai mult decât de nuanţă. Autocratul e despotul nesupus nici unui control al legii, liber în toate acţiunile sale; avea o legitimitate supranaturală şi în vechime se închipuia el însuşi ca un zeu. Stalin iese dintr-un asemenea model. Susţinându-şi legitimitatea prin popor (chiar şi redus la voinţa proletariatului), el se prezintă, de asemenea, ca acţionând în respectul legilor; păstrează doar ipostaza „zeiască” prin puterea lui absolută, prelungind – din unghiul statului modern – o conduită perimată, acum ridicolă. Adevărul e că şi legitimitatea, şi supunerea la legi sunt o farsă; prima este doar impusă prin forţă şi teroare, a doua e ocolită prin arbitrarul legilor. Dictatorul comunist e întruchiparea puterii absolute, exercitată prin intermediul sistemului şi supus mişcării lui arbitrare; sistemul îl produce şi el face posibilă existenţa lui. „Cu el se realizează imaginea perfectă a lui UNU. Acesta este semnificatul cuvântului egocrat: nu un despot care guvernează singur şi fără controlul legilor, ci mai curând cel care concentrează în persoana sa întreaga putere socială şi, în acest sens, apare (şi se prezintă) ca şi cum n-ar fi nimic în afara lui, ca şi când ar fi absorbit substanţa societăţii, ca şi când – Eu absolut – s-ar putea dilata la infinit fără să întâlnească nici o rezistenţă dincolo de el.” Motiv pentru care identitatea personală a dictatorului, oricât de malefică ar fi în singularitatea ei, nu este în primul rând responsabilă de efectele generale ale sistemului comunist, între Stalin şi Mao, între Georghiu-Dej şi Fidel Castro diferenţele sunt de nuanţă şi nu de esenţă. Ei pot modifica întinderea lagărelor, pot face schimbări de decor înlăuntrul lor, le pot până şi suspenda, dar nu pot înlătura din sistemul comunist spiritul gulagului: „pentru că sistemul vrea să supravieţuiască şi ele (lagărele – n.n.) reprezintă hrana lui”.

  Un capitol din ultima parte (Stalin nu mai este) se intitulează mai mult decât explicit: „Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne”; Soljeniţân e atât de încredinţat de acest adevăr, încât nu-i oferă Părintelui popoarelor, nici măcar în perioada de glorie devastatoare, rolul de primadonă. Dictatorul rămâne în umbra şi în subordinea sistemului, „o rotiţă şi un şurub” (cum zicea Lenin) în angrenajul lui cu rotiri fatale, chiar dacă rotiţa şi şurubul se află în postul decisiv al cutiei de comandă. Nici cinismul paranoic, nici brutalitatea primitivă care îl caracterizează ca individ, nu-i mai aparţin întru totul ca dictator; ca trăsături ale Conducătorului, pârghii portante în explozia terorii, ele sunt imputabile sistemului, singurul capabil să le selecteze şi să le facă active în toată amploarea lor distrugătoare, în afara sistemului, Stalin ar fi putut sfârşi într-o pagină de scandal, printre atâţia criminali cruzi şi paranoici de la marginea societăţii sau dintr-o mafie de anvergură.

  Sistemul comunist, manevrat în interiorul lui de suspiciune, ură, lăcomie, nu doar că produce alegerea Despotului dintre oamenii deviaţi de vicii, marii bolnavi sufleteşti, dar creează posibilitatea multiplicării lui în infinite variante, împrăştiate la toate nivelurile şi în toate structurile societăţii, mai mari sau mai mici egocraţi care dispun în acelaşi mod samavolnic de grupul (mai larg ori mai restrâns) pe care îl pot domina. „Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sânge?” întrebare cumplită pusă de Soljeniţân, la fel pentru toţi care îi caută răspunsul, înainte ca geneticienii să pună la punct tehnica donării, sistemul a inventat-o şi s-a folosit de ea. Ca dintr-o matrioşcă rusească, din dictatorul-prim ies rând pe rând, tot mai mici, dar identici în nelegiuire, pionii sistemului. Sunt „boşii” nomenclaturii până la mica birocraţie de partid, meniţi să nu lase pe harta universului concentraţionar nici o pată albă, sustrasă dreptului discreţionar de a oprima. Ca simpli indivizi, ei aparţin obştei comune, limitaţi de aceeaşi libertate iluzorie şi mereu sub pericolul aceluiaşi arbitrar; ca elemente în sistem, ei îşi depăşesc condiţia şi devin instrumentele cinic-agresive ale arbitrarului, în afara lor gulagul nu ar exista, chiar dacă mulţi, foarte mulţi i-au devenit prizonieri. Sistemul e monstruos cu el însuşi, autodevorându-şi complicii cei mai devotaţi; chiar dacă rar, şi Dictatorul se poate găsi printre ei. Stalin e dintre cei care a reuşit să rămână până la capăt în vârful piramidei, timp lung şi suficient spre a da gulagului o expansiune catastrofică.

  Cine poate ieşi acum din gulag, din „povestea” lui, fără să fie marcat până la paralizia putinţei de a reacţiona? Foametea, tortura, frigul ucigător, umilinţele şi morţile, morţile fără număr sunt copleşitoare. Aici „moartea e o chestiune nici măcar de săptămâni, de zile”; „pâinea se dă atât cât la fiecare supravieţuitor să revină un mort sau doi”. „La Zolotistâi brigăzile erau scoase din abataj ziua în amiaza mare, deschizându-se focul asupra lor la grămadă”. Scenele care cutremură, cele care produc, fără să vrem, un rău fiziologic – greaţă, ameţeală, pierdere de sine – sunt multe, intolerabil de multe; oameni omorâţi de alţi oameni cu ciomege, striviţi de pământul surpat în mină şi lăsaţi să moară în chinurile unei singurătăţi neputincioase, oameni sfârşiţi sub povara muncii trecută de zeci de ori peste puterile lor, oameni stinşi de nemâncare şi boală sub privirile altor oameni, oameni asfixiaţi de respiraţia celorlalţi, prea mulţi pentru numai o suflare de aer. Îndrăznesc să cred, cu un gând ascuns de mine însumi, într-un acces de milă teribilă şi respingătoare, că gazarea de la Auschwitz ar fi fost un asasinat mai civilizat, o crimă mai suportabilă; abia de reuşesc să-mi dau seama ca mintea s-a blocat, că resorturile ei s-au rupt, lăsând-o în derivă.

  Rememorările fără număr, invadate de atâtea „istorii oribile şi sfâşietoare”, presează asupra