Consecinţa imediată a acestei „iluminări”, a depăşirii înţelegerii până acum incomplete ori greşite e descoperirea absenţei ciudate a libertăţii, în gulag, ne-li-bertatea reprezintă însuşi modul de a fi, elementul definitoriu care marchează existenţa. Intrarea în gulag înseamnă tocmai pierderea libertăţii; lipsa de libertate este semnul evident de apartenenţă şi, totodată, criteriul diferenţierii. Omul de aici era împins în degradare prin acest deficit al umanităţii sale. Salvarea venea din caracterul pasager al acestei stări, din posibilitatea – cel puţin probabilă – de a o depăşi, de a putea ieşi din ea, de a regăsi starea normală. Ceea ce aflăm acum e lipsa acestei diferenţe şi imposibilitatea unei transformări. Lumea din afară este la fel de neliberă, fără să fie efectiv o puşcărie. Umanitatea de dincolo are acelaşi deficit care o degradează; cu o diferenţă subtilă, abia perceptibilă, în nici un caz corectivă în substanţa ei. Oamenii lumii din afara gulagului au iluzia libertăţii în măsura în care nu le este confirmată instituţional ne-libertatea. Dar situaţia lor e chiar mai deplorabilă decât a deţinuţilor. Ei sunt fie inconştienţi, dovedind un deficit individual de umanitate, fie îşi dau seama că starea lor de libertate iluzorie are un caracter pasager, adică au conştiinţa că posibilitatea – mai mult decât probabilă – de a o depăşi în ne-libertate îi face să trăiască în anormal, fără să aibă măcar şansa unei întoarceri la normalitate. Certitudinea unei ne-libertăţi tranzitorii (cea a deţinuţilor) e înlocuită de convingerea arestării iminente. Ei se văd astfel aruncaţi într-o stare de nesiguranţă perpetuă, cu efecte corozive, producătoare continuă de tensiune ajunsă uneori la cote insuportabile. După săptămmi, luni, ani de aşteptare, arestarea apare ca o limpezire interioară, ca o benefică detensionare, ca o ieşire la liman. Trecerea din om liber în prizonier e salvatoare. Bucuria stranie a transformării în deţinut implică o răsturnare de criterii, de valori şi se poate explica doar prin ambiguitatea concentraţionară a celor două lumi. O gândire coerentă e posibilă numai acceptând anormalul ca normă, recunoscând jurisdicţia totală a imperiului puşcăriei.

  Dizolvarea celor două lumi una în alta pe temeiul ilibertăţii nu duce însă singură, până la capăt, declasarea umanităţii acestui univers. Antinomia duală, ca principiu al identităţii, lasă stării de libertate o şansă de a se păstra nedistorsionată măcar în interiorul acestei revărsări a universului coercitiv: trăieşti un vis Depăşind trezia, simţi neliniştea în raport cu tihna. Ilibertatea deţinuţilor reali sau virtuali ar apărea evidentă în opoziţie cu libertatea celor ce îi agresează şi îi supun. Arestatul aşteaptă pe arestuitor, anchetatul stă la bunul plac al inchizitorilor săi, condamnatul e supus sentinţei judecătorului. Deasupra şi în afara celor supuşi şi constrânşi se află deţinătorii de putere în stare să aplice constrângerea şi să impună supunerea. Sclavii se recunoşteau în oglinda stăpânilor lor. Atentatul la umanitate se datora atât acestui apartheid injust, cât şi discrepanţei numerice dintre sclavi şi oamenii liberi. Cei din urmă păstrau însă vie, în ciuda acaparării nedrepte, ideea de libertate, iar autoritatea lor vremelnică lăsa deschisă posibilitatea extinderii regnului libertăţii chiar şi până la deplina lui înstăpânire. În universul Arhipelagului, libertatea însăşi a fost exterminată; nicăieri nu-şi poate afirma un drept de existenţă şi nimănui nu-i este îngăduit să o deţină cu adevărat. Anchetat şi anchetator, condamnat şi judecător sunt clase provizorii, interschimbabile (nu prin accident, ci în mod principial); niciunul nu este exclus de la aşteptarea arestării. Nesiguranţa existenţei îi stăpâneşte pe toţi. Noii sclavi n-au nevoie de stăpâni pentru a fi şi a se simţi astfel; sclavia e însăşi condiţia existenţei precum aerul. Nici o instanţă a libertăţii nu decide supunerea; oricât ai urca în ierarhia stabilită de coeficientul de sclavie nu poţi ajunge pe o treaptă a libertăţii depline. Singurul liber este sistemul, dar un sistem reglat să gestioneze ne-libertatea. Organismul social a fost transformat într-un mecanism. Libertatea, condiţie a umanităţii (sociale şi individuale), a fost scoasă din starea ei naturală şi încorporată în angrenajul artificial al sistemului, menit nu să o reproducă, ci să o interzică. Universul concentraţionar trăieşte în voia unui sistem represiv.

  Suntem însă departe de a epuiza motivele contrarietăţii înfricoşate. Opresiunea, ca instrument fundamental al sistemului bazat pe privarea de libertate, indiferent de duritatea ei inumană, poate admite măcar o fărâmă de suportabili-tate dacă îşi afirmă rostul, chiar şi injust, în Arhipelag, opresiunea e arbitrară, raţiunile ei sunt iraţionale; întemeiată pe o adevărată religie a pedepsei şi înfăptuită printr-o frenezie a osândirii, opresiunea a rupt ilogic raporturile ei cu vina. Ideea de culpă devine un construct artificial, modelabil după nevoile sistemului, fără legătură nici cu normele, nici cu pedeapsa. Legea supremă, dacă poate fi numită aşa, e arbitrarul; Decretul 58 e ipostaza lui abracadabrantă, iar aplicarea sa o multiplicare dementă a samavolniciei, în Arhipelag, vinovăţia e o fantasmă care poate lua întruchipări neaşteptate şi aberante, jucând destinul omului la ruleta nemiloasă a celor mai cumplite pedepse. Totul se întâmplă în atmosfera liniştit-terifiantă a iraţionalului desăvârşit. Un croitor îşi împlântă acul în ziarul cu fotografia lui Kaganovici, o vânzătoare îşi face socotelile pe fruntea lui Stalin dintr-un jurnal. Amândoi ajung în gulag pentru zece ani. Ce s-a întâmplat? Cine i-a văzut? Cine i-a condamnat? O maşinărie fantastică, un perpetuum-mobile al terorii, se învârte zi şi noapte în ritmuri şi în direcţii neştiute de nimeni, inexplicabile, rămase neexplicate.

  Însăşi absenţa libertăţii se dovedeşte acum a fi un semn al arbitrarului dominator, principiu şi efect al sistemului. Spuneam că oricât am urca în ierarhia ordinii sociale nu putem găsi nici un loc în care libertatea să se afirme pe deplin; descopeream o ţară de sclavi fără stăpâni, un imperiu al opresiunii fără Opresorul Care o exercită afirmându-şi liber voinţa. Hegel observa însă că, într-o lume despotică, în timp ce toţi ceilalţi sunt sclavi, suveranul e liber; nici n-am putea face abstracţie de umbra lui Stalin, forţă malefică atotputernică, întinsă ani şi ani în lumea gulagului, fără nici o oprelişte.