Totuşi, cineva ue-ar putea bănui de o nu cu totul fondată rătăcire emoţională, întâmplările din Arhipelag ţin toate de cotidianul lumii noastre, mai mult sau mai puţin obişnuit, evocând stări şi evenimente comune, deşi nu fac parte dintr-o experienţă proprie: arestări, anchete, sentinţe judiciare nedrepte. Pe multe le ştim din memoria unui trecut nu prea îndepărtat ca să intre efectiv în istorie, rămas ca un fel de prezent deja trăit, ale cărui consecinţe le resimţim încă în viaţa de fiecare zi; în parte, sunt aici anii războiului cu toate nenorocirile lui, cu privaţiunile de tot felul ce i-au urmat, între care mai ales cutremurul politic şi social al unei dictaturi necunoscute până atunci, închisorile, deportările, fuga din ţară, evacuările din case şi domiciliile forţate, marginalizarea socială ca o moştenire de familie, sărăcia mai greu de suportat lângă îmbogăţirile perverse, presiunea tăcută dar devastatoare a poliţiei cu feţe diferite au fost realitatea timpului nostru până nu demult; fără să fim implicaţi noi înşine (cei aflaţi direct sub tăvălugul maşinăriei rămân într-o altă clasă), n-a fost poate nimeni exclus de la canonul acestui destin colectiv.

  Tocmai de aceea intrarea în gulag nu surprinde, iar drumurile lui le descoperim bătătorite de oameni aflaţi de atâtea ori în vecinătate. Diferenţa vine din impactul direct. Ceea ce era odată numai auzit (chiar dacă a putut însemna mai mult decât un fapt divers), ceva ce aparţinea altcuiva, rămânea prea departe ca să ne atingă sau ne atingea prin ricoşeu, întâmplător şi superficial, acum, în călătoria prin Arhipelag, ni se impune ca o existenţă asumată. Nenumăratele vieţi împinse în lagăre devin ale noastre; ceea ce era „la doi paşi de noi” se loveşte, acum, de timpanul nostru, ne intră în suflet, ni se cuibăreşte în conştiinţă. „Ţârâitul strident al soneriei în miez de noapte”, „bătăile brutale în uşă” le auzim Noi, treziţi din somnul nostru liniştit. Sunt eu, de două ore, „cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa” şi mie mi se urlă: „Mărturiseşte!” Există, desigur, şi momente-limită în care frica, umilinţa, durerea fac să cedeze puterile trupului şi sufletului. La o percheziţie, când totul se taie, se sparge, se goleşte, se împrăştie, se rupe, copilul abia mort e aruncat din sicriu, în faţa mea, de mâinile murdare ale „găitanelor albastre”; în aşteptarea anchetei, mă simt aruncat în „boxa cu ploşniţe”, le simt năpustindu-se flămânde, le strivesc, mă sufoc de putoarea lor, până ce cad resemnat, lăsându-le să-mi sugă sângele; apoi, la izvorul Zarosşi, am „mâncat leşul unui cal care… Duhnea, colcăind de muşte şi viermi”. Dar omul e capabil să treacă şi peste asemenea întâmplări; dacă are forţa şi credinţa să le depăşească, viaţa va putea merge înainte îngropându-le într-o amintire tăinuită care poate chiar să fortifice. Din umilinţă se renaşte, prin durere se poate devii mai puternic. Destinul tragic îl poate înălţa pe om, iar viaţa oferă exemple nenumărate, în timp ce literatura a făcut din dramele existenţei subiectele ei privilegiate, convertind răul în bucuria binelui regăsit.

  De unde, atunci, această crispare sufletească după lectura lungului memorial despre gulâg? De unde această uimire înspăimântată pe care ţi-o dă numai incredibilul şi de ce retrăirea încercărilor omeneşti, cât de dure ar fi, până la limita suferinţei ori chiar la pragul morţii, duce la neputinţa spiritului de a se căuta şi înţelege prin ele? Aş spera să mă întâlnesc cu cititorii şi în răspunsuri; să fim alături nu doar în identitatea stării de spirit, ci şi în motivele ce o explică.

  Arhipelagul GULAG e o lume stranie, paradoxală, deoarece e reală şi fantastică în acelaşi timp. Mai mult: cu cât realitatea e mai evidentă, mai concretă, mai nemijlocit senzorială şi mai comprehensivă în referinţele ei tangibile, naturale, cu atât devine mai ireală, mai iluzorie, îndepărtându-se de orice temei credibil, înfăţişându-se spectrală, utopică, suprarealistă, un fel de himeră a viziunii celei mai autentice. Gulagul e o închisoare care ar trebui să fie locul de recluziune pentru nefericiţii vinovaţi din lumea liberă. E însă o închisoare insolită, întâi de toate prin proporţiile ei. Este atât de imensă, încât ideea închiderii, a împrejmuirii pare neverosimilă; în fapt e vorba de o lume deschisă prin întinderea ei, imposibil de constrâns în spatele unor pereţi impermeabili, dar formată dintr-o multitudine de „insule” zăvorite, păzite – arhipelagul! – De nenumărate nuclee celulare, atât de multe, încât spaţiile dintre ele nu mai aparţin exteriorului liber, sunt contaminate de aerul interdicţiei. Gulagul nu mai e puşcăria unei lumi, ci o lume care fiinţează ca puşcărie. Acestei imensităţi spaţiale i se suprapune numărul incomensurabil al azilanţilor: puşcăriaşii sunt de ordinul milioanelor. Fiecare deţinut are un număr, dar acesta ţine de celula lui insulară, repetat de sute de ori, în locuri diverse şi pe identităţi diferite, fără să poată fi un semn real de ordine într-un inventar fantasmagoric. Această lume, variabilă doar prin rata mortalităţii, nu cunoaşte totuşi niciodată pericolul extincţiei; în locul reproducerii naturale, populaţia se menţine prin valuri continue de imigrare, intrate sistematic şi la timp, după reguli ce nu-i aparţin, dar care îi păstrează existenţa la dimensiunile ei năucitoare, în această perpetuă reîmprospătare a puşcăriei (scriitorul însuşi a fost condamnat la domiciliu forţat perpetuu) stă legătura strânsă, fatală cu cealaltă lume din afară. Cele două universuri sunt posibile numai împreună,

  Fiecare prin celălalt, fiecare ca o condiţie reciprocă de existenţă; orice s-ar prăbuşi undeva ar pune sub semnul întrebării partea cealaltă. O asemenea simbioză existenţială între lume şi puşcărie, între oamenii liberi şi oamenii constrânşi, dizolvă graniţele presupuse, le aplatizează orice diferenţă, le uneşte într-un fel de bizară comunitate pe cât de imposibil să fie negată, pe atât de imposibil să fie crezută.

  Neobişnuitul acestei închisori începe să se revele cu adevărat abia de acum înainte. Dacă puşcăria devenise Iunie prin imensitate, aparent autonomă şi independentă, lumea se descoperă ca puşcărie prin dependenţa ei funciară de gulag. Văzute împreună în viziunea Arhipelagului ca unic spaţiu uman, umanitatea lor întreagă se înfăţişează ca un uriaş univers concentraţionar. Ceea ce la început era ascuns de