class="p1">  ’ 7 iunie. La Bucureşti, sub egida Editurii Univers, apare volumul I al Arhipelagului GULAG, care este lansat în cadru festiv la cea de a cincea ediţie a Târgului Internaţional de Carte Bucureşti. Cu acest prilej au vorbit criticul şi profesorul universitar Mircea Martin, directorul editurii, criticii literari Alexandru Paleologu (autorul postfeţei) şi George Pruteanu, precum şi traducătorul. După opinia presei, cartea a constituit evenimentul Târgului şi, alături de Casa Puşkin de Andrei Bitov, de varietatea şi valoarea celorlalte titluri expuse, a contribuit ca Editura Univers să fie considerată liderul incontestabil al acestei competiţii internaţionale.

  Săptămânalul francez „L’Express” (din 21-27 august) publică articolul lui Soljeniţân Ipocrizia sflrşitului de secol XX.

  24 septembrie. Participă la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Rusia cu tema Ştiinţa în pragul noului mileniu. Intervenţia lui Soljeniţân intitulată Epuizarea culturii, apare în revista „Moscovskie novosti”.

   „27 septembrie. La postul de radio Rusia începe un ciclul de emisiuni (65), în care va prezenta epopeea sa istorică Roata roşie. Cu acest prilej, în ajunul emisiunii, a acordat un interviu pentru” Moskovskie novosti”, publi-, cat în numărul din 28 septembrie – 5 octombrie.

  ;, Octombrie. Sub egida Editurii Albatros din Bucureşti apare romanul Pavilionul canceroşilor. Traducerea de înaltă ţinută este semnată de Măria Dinescu şi Eugen Uricaru.

  Decembrie. Editura Univers scoate de sub tipar volumul al II-lea al Arhipelagului. Versiunea românească a acestui volum aparţine cunoscutului traducător Ion Covaci.;

  1998 7 ianuarie. Ziarul „România liberă” publică un grupaj de materiale dedicat lui Soljeniţân. Grupajul cuprinde un microportret biobibliografic, articolul Ipocrizia sfârşitului de secol XX în traducerea lui Călin Stănculescu, fragmente din intervenţia la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Moscova şi Interviul din „Moskovskie novosti” (28 septembrie -5 octombrie 1997).

  H februarie. Revista „România literară” tipăreşte articolul Capodopera lui Soljeniţân, semnat de Albert Kovâcs, în care autorul face o amplă prezentare şi, totodată, o fină analiză a romanului Pavilionul canceroşilor.

  DINCOLO DE LITERATURĂ Un singur cuvânt adevărat cântăreşte mai mult decât Universul.

  SOLJENIŢÂN CE POATE FI mai tentant pentru autorul unei postfeţe decât exegeza literară a cărţii abia sfârşite? Starea de graţie a sentimentului estetic, retrăit pas cu pas în timpul lecturii, îşi caută acum – în chip firesc – motivaţiile capabile să o conştientizeze, să o explice şi să-i probeze temeinicia. Efortul analitic se îndreaptă spre o altă descoperire a operei, incitat de tensiunea trăirii artistice, dar -totodată – desprins de ea, sustras determinărilor ei emoţionale, aşezat la o distanţă care să-i confere independenţă în mişcare şi să-i deschidă o altă perspectivă, alte posibilităţi de cuprindere şi de aprofundare. Dialogul din timpul lecturii nu se încheie, dar se modifică; în discursul exegetic, conştiinţa cititorului e obligată să se despartă de ipostaza interlocutorului privilegiat, admis ca prezenţă nemijlocită în concreteţea existenţială a lumii fictive, şi îşi asumă – prin intermediul comentariului critic – rolul unei instanţe interogative nu doar în raport cu destinul acestei lumi, ci şi cu discursul instituitor care o face posibilă. Interpretarea pune în evidenţă modalităţile constructive ale operei şi îi descoperă sensului său întreaga plenitudine interioară, oferind u-i şi argumentele unei evaluări în ordine artistică.

  Exegeza operei, ca subiect al postfeţei, împlineşte îndeobşte şi aşteptarea cititorilor; ei pot găsi, astfel, măcar în parte, confirmarea propriilor intuiţii ori, mai ales, justificarea explicită a unor semnificaţii numai bănuite, fără să excludem că deseori interpretarea propusă produce efectiv o limpezire, o relansare a dialogului întrerupt de bruiajul unor neînţelegeri, de incapacitatea comunicativă a unor situări neadecvate. Postfaţa îşi dovedeşte raţiunea de a fi ca partener avizat nu atât în aventura lecturii, cât în meditaţia ce îi urmează.

  De data aceasta, însă, postfaţa iese din tiparele obişnuite, însuşi autorul ei se află într-o situaţie excepţională. La sfârşitul lecturii, când şi-a ridicat ochii din orizontul Arhipelagului GULAG, foile albe de hârtie pe care le avea în faţă i se refuzau, pur şi simplu, scrisului. Albul lor devenise dureros, lovind – (paradoxal) cu lumina lui stinsă – retina ochilor încă deschişi într-o uimire neîncrezătoare, semănând mai mult cu spaima decât cu mirarea. Albul foilor nescrise se întindea în faţa lui neverosimil ca un imens deşert arid de oase calcinate, cenuşa albă a milioanelor de victime din gulag, risipite în mormântul nemonnânt al gropilor comune ori al cimitirelor fără cruci şi fără lumânări. Cerneala nu s-ar putea scrie niciodată pe pojghiţa poroasă a acestei întinderi de nisip viu, jiedesprins cu totul de ereditatea lui omenească. Vuitul din preajmă, adiere fără putere, lăsâiid nemişcată făina deşertului unde au fost măcinate destine (simţit ca un tremur pe Mâna pregătită să scrie) e poate doar multiplicarea enormă a respiraţiei din urmă a sufletelor expiate fără cuminecare.

  Cum s-ar putea scrie aici şi acum! Şi, mai ales, ce s-ar putea scrie acum despre acest aicil De unde impersonalitatea rece a retragerii la o distanţă necesară spre a putea privi în linişte peisajul neliniştit al poveştii tragice, abia sfârşite? Cum s-ar găsi tăria smulgerii din coşmar spre a analiza metodic grila narativă, tipurile de focalizare ale povestirii, funcţiile personajelor în polifonia rornanescă? Cine s-ar putea opri, acum, la disociaţii subtile între autorul analitic şi cel implicit, între naratorul martor şi naratorul credibil? În mijlocul deşertului iscat din închipuire pe albul foilor, peisaj lunar ieşit parcă din implozia umanităţii însăşi, am putea, cititorule, să dialogăm împreună despre competenţa narativă?

  E o întrebare directă, deoarece nu am nici o îndoială că m-aş afla singur în solitudinea uluirii mele; e imposibil să mă fi înşelat că cititorii lui Soljeniţân, cei care au avut puterea să ducă până la capăt călătoria prin gulag, nu mi s-ar afla alături, cu feţele înălbite de oroare, ca şi când praful deşertului meu le-ar fi acoperit obrajii cu făina oaselor calcinate. Am certitudinea că ne găsim împreună, că ne înţelegem în aceeaşi restrişte a memoriei, că neputinţa mea de a scrie o postfaţă obişnuită nu e doar împărtăşită, dar se afla de la început în aşteptările lor. Sunt sigur că dialogul nostru despre Arhipelagul GULAG nu trece