— Oh, am şi găsit o slujbă.

— La New York?

— Nu. Aici la Londra. Secretariat.

— Eşti bine, altfel?

— Dragă Ellie, zise Greta, cum să nu fiu bine cu acel cec bine garnisit pe care mi l-ai trimis ca o anticipaţie a ceea ce avea să se întîmple cînd balonul va exploda?

Engleza ei era foarte bună cu foarte uşoare urme de accent deşi folosea o mulţime de termeni colocviali care uneori sunau destul de deplasat.

— Am văzut o parte din lume, m-am fixat la Londra şi mi-am cumpărat o mulţime de lucruri.

— Şi noi ne-am cumpărat o mulţime de lucruri, zise Ellie, zîmbind unor amintiri.

Era adevărat. Ne cam răsfăţasem făcînd cumpărăturile pe continent. Cheltuisem dolari după pofta inimii, nefiind nevoie să luăm în considerare restricţii de trezorerie britanică. Brocarturi şi pînzeturi din Italia pentru casă, tablouri din Italia şi de la Paris, plătind ceea ce păreau a fi sume fabuloase. O întreagă lume mi se deschisese, o lume pe care n-o visasem vreodată.

— Amîndoi arătaţi nemaipomenit de fericiţi, zise Greta.

— Nu ne-ai văzut încă casa, răspunse Ellie. O să fie minunată. O să fie exact cum am visat că va fi, nu-i aşa Mike?

— Am văzut-o, zise Greta. În prima zi cînd m-am întors în Anglia am închiriat o maşină şi m-am dus acolo.

— Şi?, zise Ellie.

Am zis şi eu:

— Ei bine?

— Eh, făcu Greta întîrziind. Dădu din cap cînd într-o parte cînd în alta.

Ellie păru teribil de rănită, îndurerată chiar. Dar pe mine nu mă păcălise. Am văzut imediat că Greta îşi bătea joc de noi. Dacă ideea de bătaie de joc nu fusese prea nimerită, nici nu apucă să prindă rădăcini, Greta izbucni în rîs încît toată lumea întorcea capul şi se uita la noi.

— Ar trebui să vă vedeţi feţele, zise ea, în special, tu Ellie. Trebuia să vă ard un pic pe jăratic. E o casă superbă. Omul ăla e un geniu.

— Da, am îngăimat eu, e o figură ieşită din comun. Aşteaptă să-l întîlneşti.

— L-am întîlnit, răspunse Greta. Era acolo în ziua în care m-am dus eu acolo. Da, e o persoană formidabilă. Deşi cam înspăimîntătoare, nu crezi?

— Înspăimîntătoare?, am întrebat eu surprins. În ca sens?

— Oh, nu ştiu. Cînd te priveşte parcă vede prin tine. Aşa ceva e totdeauna tulburător. Şi adăugă imediat. Pare destul de bolnav.

— Este bolnav. Foarte bolnav, am spus eu.

— Ce păcat. Ce are, tuberculoză sau ce?

— Nu, am răspuns, nu cred că e tuberculoză. Cred că e ceva în legătură cu sîngele.

— Ah, înţeleg. Doctorii pot face astăzi orice, dar mai ales să te omoare încercînd să te vindece. Dar să nu ne gîndim la aşa ceva. Să ne gîndim la casă. Cînd se va termina?

— Destul de curînd, aş zice după cum merg treburile. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că o casă poate să se înalţe aşa de repede, am spus.

— Oh, continuă Greta, nepăsătoare, banii sînt totul. Muncitorii în două schimburi şi şperţurile – şi tot ce implică asta. Nici nu-ţi dai seama Ellie, cît e de minunat să ai atîţia bani cîţi ai tu.

Dar eu ştiam, învăţasem o mulţime de lucruri, enorm aş zice în aceste cîteva săptămîni. Păşisem, datorită căsătoriei, într-o lume cu totul nouă, o lume pe care nici nu mi-o închipuisem aşa, din afară. Pînă acum, cîte o cotitură norocoasă fusese singura mea sursă de cîştiguri mari. O mulţime de bani pe care i-am cheltuit cît se poate de repede. O cruzime, bineînţeles. Cruzimea clasei mele. Dar lumea Elliei era o lume dferită Nu era ceea ce crezusem eu că ar fi. Descopeream din ce în ce mai mult lux. Nu era vorba numai de băi mai spaţioase, de case mai mari sau de corpuri de iluminat mai altfel decît cele obişnuite ori de maşini mai rapide. Nu era vorba numai de a cheltui banii de dragul de a-i cheltui şi a demonstra tuturor că-i ai. Şi totuşi simplitate. Acea simplitate care vine atunci cînd te găseşti în deplină opulenţă. Nu vrei trei iahturi sau patru maşini, aşa după cum nu poţi să mănînci mal mult de trei mese pe zi, iar dacă cumperi un tablou scump, nu vrei mai mult de unul într-o cameră. Este cît se poate de simplu. Ceea ce ai este tot ce poate fi mai bun, nu atît pentru că e cel mai bun, ci pentru că nu există nici un motiv, dacă îţi place acel lucru, să nu-l ai. Nu apare niciodată fraza: Mă tem că nu pot să-mi îngădui asta. Deci totul apărea atît de simplu, într-o manieră atît de bizară, încît nu puteam să înţeleg. Ne uitam o dată la un impresionist francez, cred că era Cézanne. A trebuit să reţin acel nume cu grijă. Totdeauna îl confundam cu numele unei orchestre de ţigani. Şi cum mergeam pe străzile Veneţiei, Ellie se opri să privească la nişte artişti de stradă. Lucrau la nişte tabloaşe groaznice pentru turişti, toate arătau la fel. Portrete care scoteau in evidenţă dinţii strălucitori şi părul blond căzînd pe umeri.

Şi, deodată, îşi cumpără o miniatură, o imagine a lagunei. Tipul care o pictase lăudă marfa şi Ellie o cumpără cam cu 6 lire. Ceea ce era caraghios în toată afacerea era faptul că eu ştiam prea bine că Ellie tînjise după miniatură tot atît cît preţuise Cézanne-ul.

La fel se întîmplase într-o zi la Paris. Îmi spuse deodată:

— Ce vesel ar fi dacă am lua o baghetă crocantă şi s-o umplem cu unt şi cu brînză, dintr-acelea învelite în frunze.

Aşa şi făcurăm, iar Ellie se bucură de acest fel de mîncare mai mult decît de tot ce mîncasem cu o seară înainte şi care ne costase cam în jur de 20 de lire. La început nu înţelesesem, apoi încet, încet am priceput. Dar partea mai neplăcută a lucrurilor era că începusem să înţeleg că a fi însurat cu Ellie nu însemna numai veselie şi distracţie. Trebuia să fiu şcolar silitor, să ştiu cum să întru într-un restaurant şi ce să comand acolo, cît bacşiş să dau şi cînd trebuia, pentru un motiv