oarecare, să dau mai mult ca de obicei. Trebuia să ţin minte ce beam la anumite feluri de mîncare. Şi a trebuit să învăţ asemenea lucruri mai mult observînd. Nu puteam s-o întreb pe Ellie pentru că n-ar fi înţeles aşa ceva. Ar fi zis: „Dar Mike iubitule, poţi să comanzi ceea ce doreşti. Ce contează dacă chelnerul crede că trebuie să iei o anumită băutură cu un anumit fel de mîncare”. Pentru ea n-ar fi avut importanţă, fiindcă se născuse aşa, dar pentru mine era cu totul altceva, eu nu aveam voie să fac ce-mi plăcea. Eram şi eu sucit. Şi pe urmă hainele. Ellie mă ajuta mai mult aici pentru că putea să înţeleagă mai bine cum stăteau lucrurile. Mă condusese în locurile potrivite pentru a-mi alege ce-mi trebuia şi îmi spusese să-i las pe furnizori să-şi facă meseria.

Bineînţeles că nu arătam cum ar fi trebuit şi nici nu mă exprimam cum se cuvenea. Dar aşa ceva nu conta prea mult. Prinsesem şpilul unor asemenea chestii şi reuşisem să ies bine la inspecţie. Chiar şi în faţa unui scrobit precum bătrînul Lippincott şi probabil că aveam s-o scot la capăt şi în faţa mamei vitrege a Elliei sau a unchilor ei cînd ne vor vizita, dar de fapt nu prea avea importanţă pentru viitor. Cînd se va termina casa şi ne vom muta în ea vom fi departe de toţi. Ar putea fi regatul nostru. M-am uitat la Greta care stătea în faţa mea. Mă întrebam ce gîndea într-adevăr despre casa noastră. Oricum era ceea ce vroiam. Mă satisfăcea pe deplin. Îmi doream să pot conduce maşina pe o cărare care să fie a mea şi care, coborînd printre copaci să conducă la un golfuleţ care ar fi plaja noastră privată la care nimeni nu ar ajunge dinspre uscat. Ar fi de o mie de ori mai bine să faci o baia în mare acolo, gîndeam eu. De o mie de ori mai bine într-un asemenea loc decît pe o plajă la modă pe care zăceau sute de trupuri Eu nu voiam toate nimicurile fără sens pe care bogaţii şi le doreau. Vroiam – mă loveam iarăşi de cuvinte – de cuvintele mele – vroiam, vroiam... Simţeam cum sînt purtat de propriile-mi simţăminte. Vroiam o femeie minunată şi o casă minunată, o casă cum nimeni nu avea şi-mi doream casa plină de lucruri nemaipomenite. Lucruri care să-mi aparţină. Totul îmi va aparţine.

— Se gîndeşte la casa noastră zise Ellie.

Pesemne că îmi sugerase de vreo două ori să mergem în sufragerie. M-am uitat la ea cu afecţiune.

Mai tîrziu – spre seară – cînd ne îmbrăcam pentru cină, Ellie zise într-o doară:

— Mike. Îţi – îţi place de Greta, nu-i aşa?

— Desigur, răspunsei.

— N-aş fi suportat să aud că nu-ţi place.

— Dar îmi place, am protestat. Ce te face să crezi că nu-mi place?

— Nu prea ştiu. Cred că după felul în care de-abia te uitai la ea cînd îi vorbeai.

— Ei, asta pentru că eram niţel cam nervos.

— Nervos din pricina Gretei?

— Da, inspiră niţică teamă, ştii.

Şi îi spusei Elliei cum o asemănasem pe Greta cu o Valkirie.

— Dar nu atît de corpolentă precum una de la operă, zise Ellie şi rîse.

Amîndoi am rîs. Pe urmă eu am continuat:

— În ceea ce te priveşte, totul e-n regulă pentru că o cunoşti de atîţia ani. Dar e niţel cam – ei bine, vreau să spun că este eficientă, e practică dar şi sofisticată. Luptam cu o mulţime de cuvinte care nu păreau cele mai potrivite. Şi. deodată, am zis:

— Nu mă simt în largul meu cînd e pe-aproape.

— Oh, Mike! Ellie era de-a dreptul copleşită. Ştiu că am vorbit de o mulţime de lucruri. Glume vechi şi întîmplări trecute. Presupun – da, cred că toate astea te-au făcut să te simţi destul de stingher Dar veţi fi prieteni curînd. Îi placi. Îi placi foarte mult. Mi-a spus-o.

— Ascultă, Ellie, probabil că ţi-ar fi spus oricum aşa ceva.

— Oh, nu, nu ea. Greta e foarte deschisă. Ai auzit-o. A spus cîte ceva astăzi.

Era adevărat faptul că Greta nu-şi supraveghe cuvintele în timpul prînzului. Spusese, de exemplu, adresîndu-mi-se:

— Cred că ai fi găsit uneori ciudat felul în care o susţineam pe Ellie atunci cînd încă nu te întîlnisem măcar. Dar îmi venea să înnebunesc – pur şi simplu înnebuneam văzînd ce viaţă îi făceau. Totul învelit în gogoaşa lor de bani, în ideile lor tradiţionale. Niciodată n-a avut ocazia să se bucure de ceva, să se ducă undeva singură sau să facă ce voia. Vroia să se revolte, dar nu ştia cum Şi aşa – da, într-adevăr am îndemnat-o s-o facă. I-am sugerat că ar trebui să se intereseze de proprietăţi în Anglia Şi pe urmă i-am spus că, atunci cînd va împlini douăzeci şi unu de ani, putea să-şi cumpere una care să o aibă numai pentru ea şi să le dea eu tifla celor din New York.

— Greta a avut întotdeauna idei minunate, zise Ellie. Se gîndeşte la lucruri la care eu nu m-aş fi gîndit vreodată

Ce vrusese să spună dl. Lippincott prin cuvintele pe care mi le strecurase: „Are mult prea multă influenţă asupra Elliei”? Mă întrebam dacă era adevărat. Poate să vă pară ciudat dar nu-mi prea venea să cred. Simţeam că exista în sufletul Elliei convingerea că Greta cu toate iniţiativele ei practice nu fusese îndeajuns de apreciată. Ellie, eram convins de asta, ar fi acceptat orice idee pe care şi-ar fi dorit-o ea însăşi să o aibă. Greta îi insuflase Elliei dorinţa de rebeliune, dar Ellie singură dorise să se revolte numai că nu ştia cum s-o facă. Însă, acum, cînd ajunsesem s-o cunosc pe Ellie mai bine, înţelesesem că era una din acele persoane simple care aveau rezerve neaşteptate. Aveam convingerea că Ellie ar fi fost în stare să-şi manifeste opinia dacă într-adevăr ar fi vrut aşa ceva. Problema era că nu dorea prea des să se facă simţit acest lucru şi m-am gîndit după aceea cît de dificil era pentru cineva să înţeleagă