îngrijeam de câteva luni pe un excelent umorist, un băiat încă tânăr, care publicase schiţe remarcate. Ca toţi umoriştii, era depresiv. Dar era şi un om cu principii, refuza cu orice preţ să se lase cumpărat, să meargă pe linia convenţiilor impuse. Fusese dat afară de peste tot. Impasul lui era total. Eu îl susţineam cât puteam, dar nu puteam spune că-l făceam să iasă din depresie. Atât că nu se sinucidea. În acea zi, ultima zi de activitate la clinică, a sosit radios. Mi-a spus: „Am auzit că aţi dat o declaraţie contra regimului. Eu m-am vindecat. Dacă psihiatrul meu a avut curajul să vorbească, atunci o să am şi eu curajul s-o fac. Dacă psihiatrul meu are curajul să plece, atunci am să plec şi eu“. Era cel mai frumos elogiu pe care puteam să-l primesc şi niciodată în lunga mea carieră de medic nu am mai primit unul atât de mare. Efectiv, umoristul a plecat din ţară şi şi-a urmat calea de neconformist absolut, cu dificultăţile pe care o astfel de existenţă le presupune.

În aceeaşi zi, m-am întâlnit cu colegul meu Ion Cucu. Pornisem împreună în psihiatrie. Cucu, moldovean din Păstrăveni (Neamţ), era un ambiţios refulat, dar, în felul lui, un iredentist, avea ceva din cerbicia răzeşului. Tot în acelaşi timp, aşa cum începusem meseria, făcusem cererea de intrare în Partid. Şi amândoi aşteptam de atunci, de câţiva ani bunişori. Cucu nu aflase încă de povestea cu Europa Liberă – nu ştiu cum se făcuse. Mi-a spus: „Să ştii că am vorbit cu Predescu. A zis că o să facă ceva, să accelereze intrarea noastră în Partid“. „Prea târziu“, i-am răspuns enigmatic. El a intrat în Partid curând, dar a rămas revoltat şi mai ales neacceptat de camarila psihiatrică bucureşteană, care nu-l recunoştea ca pe unul dintre ai ei. În nişte memorii pe care le-a publicat relatează că a fondat o grupare de rezistenţă psihiatrică. În fond, această grupare nu s-a compus niciodată decât din el însuşi.

...Presiunea asupra mea creştea. Într-o dimineaţă, am fost trezit de telefon pe la 6.30. Cel de la capătul celălalt al firului vorbea de la un post public, se auzea vacarmul străzii. „Domnu’ doctor“, mi-a spus, „sunt cineva căruia i-aţi făcut un serviciu odată. Aveţi grijă, vi se pregăteşte o provocare. Fiţi foarte atent“. Telefonul s-a închis.

Oricum, la spital nu mai era de mers. Situaţia mea era a unui ciumat: cine venea în contact cu mine risca să se contamineze. Am anunţat-o pe secretara clinicii că intram în concediu şi dus am fost. Nu m-am mai întors acolo decât după câteva săptămâni, aproape pe ascuns, să-mi iau câteva lucruri personale. Astfel se isprăvea pentru mine o întreagă etapă a vieţii, viaţa de „tânăr de mare viitor“ în România socialistă. O viaţă uşoară într-o lume detestabilă, de care mă distanţasem tot mai mult, în loc să mă adaptez.

A început un fel de concediu. Nu m-am mai dus nici la policlinica cu plată, miercurea. În schimb, mergeam la Goma. De data asta, singur, fără Nego. La prima revizitare l-am găsit încurcat. Unui ziarist străin el îi spusese că un psihiatru, Ion Vianu, îi confirmase că existau internări psihiatrice abuzive. Acest ziarist înţelesese greşit şi scrisese o corespondenţă în care anunţase că doctorul Vianu făcuse internări abuzive. Goma era dezolat, mi-a spus că va da o rectificare. Ceea ce a şi făcut.

Dar am vorbit mai mult despre cazurile pe care le întâlnisem, şi el de ale lui. El nota conştiincios ce-i spuneam şi comunica mai departe, prin ziarişti. Aşa se face că, în zilele următoare, au apărut alte cronici la postul Europa Liberă, pe care în România îl asculta toată lumea. Era începutul unei campanii care nu s-a oprit nici azi (noiembrie 2006), fiindcă statul român nu a recunoscut niciodată oficial faptul internărilor abuzive şi nu s-a distanţat de el.

Mie mi se părea că nu fac destul scandal. Şi aveam dreptate. De aceea, i-am scris o scrisoare agresivă şefului meu, profesorul Predescu, în care-l acuzam de activism mărginit şi vorbeam despre implicarea lui în psihiatria politică. Îngrijorat că nu avea să-i facă publicitate, am făcut o copie şi i-am trimis-o rectorului, profesorul Proca. Un mare scandal se declanşa, în fine.

Trebuie înţeles că implicarea mea – şi a noastră, de vreme ce acţiunea lui Goma se amplifica cu fiecare zi ce trecea – se desfăşura pe fondul zilelor catastrofale de după marele cutremur de pământ. Dispăruţii erau numeroşi. Unul dintre primii despre care am aflat, chiar în ziua premergătoare vizitei iniţiale la Goma, a fost Al. Ivasiuc. Mi-a telefonat Tita Chiper, soţia lui, cu un fel de disperare senină chiar a doua zi dimineaţă. Saşa, îmi spunea, nu s-a întors acasă aseară. Îi telefonase pe la nouă şi un sfert. Ieşea de la CC al UTC, în coasta Comitetului Central, şi se pregătea să ia un taxi pentru a se întoarce acasă. Şi nu mai apăruse. Rugămintea Titei era să-l caut, eventual la morga de la spitalul nostru. Alţii făceau cercetări prin spitale. M-am dus la morga Neurochirurgiei şi, ca doctor, n-am avut nici o problemă să intru. Erau câteva zeci de cadavre. Nu mai aveau loc pe mese, cei mai mulţi erau pe jos. Rănile lor erau foarte puţin spectaculoase, am reflectat că nu-ţi trebuie mare lucru să mori. Figurile morţilor m-au impresionat într-un fel special. Erau tinere, senine, eliberate. Atâtea tragedii şi totuşi câtă pace.

Ivasiuc nu se găsea printre morţii de la Neurochirurgie. I-am telefonat Titei să-i spun că nu l-am găsit. Ea era tot foarte calmă. „L-a găsit Breban la Institutul Medico-Legal“, mi-a răspuns.

Înmormântarea a avut loc la un cimitir periferic, Străuleşti. Saşa fusese un tip cu afaceri amoroase multiple. Iubitele lui erau aliniate lângă groapa deschisă, într-o splendidă ordine, ca nişte mici soldaţi de plumb. Soarta lui