învecinat. Astfel se explică şi rostul fortificaţiei de la Subura, construită în afara zidului oraşului, între Esquilin şi Quirinal; practic, aici se întîlneau cele două teritorii, iar romanii palatini, după ce ocupaseră şesurile, au fost constrînşi de necesitate la construirea unui bastion, pentru a se apăra de romanii de pe Quirinal. Numele, în fine, care deosebea locuitorii de pe Quirinal de vecinii lor de pe Palatin, n-a fost dat uitării. Oraşul de pe Palatin se numea „al celor şapte munţi”, cetăţenii numindu-se „cei de pe munţi” (montani), iar denumirea de „munte” se aplica tuturor colinelor oraşului lor, dar mai ales Palatinului; dimpotrivă, înălţimea Quirinalului şi aceea a Viminalului, care au fost puţin mai înalte decît Palatinul, nu s-au bucurat niciodată, în sensul strict al limbii, de alt nume decît de acela de „colină” (collis). În registrele sacre, Quirinalul este denumit deseori Collina, fără altă apoziţie. Poarta care se deschide de pe această înălţime se numeşte, de asemenea, „poarta de pe colină” (Porta Collina); preoţii lui Marte care îşi aveau sediul acolo erau numiţi „preoţii de pe Colină” (salii collini), spre deosebire de cei de pe Palatin (salii palatini), iar al patrulea cartier, care a fost format de către Servius Tullius din acest district, a primit numele de „cartierul colinei” (tribus collina). Numele de „romani”, asociat la origine acestui loc, a fost probabil adoptat, ca şi de cei de pe „munţi”, şi de locuitorii Colinei, aceştia numindu-se „romanii de pe Colină” (Romani collini). La originea distincţiei dintre aceste două oraşe ar putea sta deosebirea etnică; ne lipsesc însă cu desăvîrşire dovezile pentru a afirma că o comunitate de altă etnie, cea de pe Quirinal, s-a stabilit pe solul latin.

În epoca aceasta, pe locul aşezării comunităţii romane, stăteau faţă în faţă „romanii muntelui” de pe Palatin şi „romanii Colinei” de pe Quirinal, comunităţi separate şi, neîndoielnic, deseori în luptă una cu cealaltă, asemănătoare cu Montigiani şi Trasteverini din Roma de astăzi. Încă din această epocă, comunitatea celor şapte munţi a întrecut-o cu mult pe cea de pe Quirinal, fapt dovedit cu certitudine de întinderea mai mare a cartierelor sale noi şi suburbane, ca şi de poziţia inferioară ocupată de către romanii de pe Colină în urma organizării serviene. Dar nici în interiorul oraşului palatin n-a avut loc o fuziune veritabilă şi completă a diferitelor elemente originare ale comunităţii. Felul în care Subura şi Palatinul îşi disputau anual capul de cal a fost explicat mai sus; diferitele coline, ba chiar şi diferitele curii – încă nu exista o vatră comună a oraşului, iar vetrele curiilor, chiar dacă se aflau în acelaşi loc, erau totuşi distincte – erau mai mult separate decît unite. Roma era mai degrabă o aglomeraţie de aşezări decît un oraş unitar. Numeroase mărturii dovedesc că edificiile unor familii vechi şi puternice au fost construite ca fortăreţe, cu scop de apărare, ceea ce pare că n-a fost inutil. Abia construcţia măreaţă a zidului atribuit regelui Servius Tullius a inclus, într-o largă incintă, nu numai cele două oraşe de pe Palatin şi Quirinal, dar şi înălţimile Aventin şi Capitoliu, creînd astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii. Însă înainte ca această operă grandioasă să fi fost înfăptuită, poziţia Romei faţă de ţinuturile înconjurătoare se modificase neîndoielnic într-un mod radical. Perioadei în care agricultorul brăzda cu plugul cele şapte coline ale Romei, dar şi celelalte ale Latiumului, în care numai locurile de refugiu de pe înălţimi izolate, nelocuite în perioadele obişnuite, ofereau un început de aşezări permanente, îi corespunde istoria străveche a populaţiei latine – epocă nesemnificativă atît sub aspectul comerţului, cît şi sub cel al extinderii. Perioadei aşezării înfloritoare de pe Palatin şi de pe cei şapte munţi îi corespunde ocuparea estuarului Tibrului de către comunitatea romană şi, în general, progresul latinilor pe calea relaţiilor mai libere şi mai active, progresul spre civilizaţie, în special la Roma, spre o unitate politică mai solidă în fiecare stat în parte, ca şi în cadrul confederaţiei. Zidul lui Servius, care devine temelia unui mare oraş unitar, este legat astfel de această epocă în care cetatea Roma era capabilă să pretindă şi să ajungă să domine confederaţia latină.

Capitolul V

Constituţia originară a Romei

Tatăl şi mama, fiii şi fiicele, moşia şi locuinţa, sclavii şi vitele – acestea sînt elementele naturale din care se compune casa, pretutindeni acolo unde mama nu dispare din cauza poligamiei. Însă ceea ce diferenţiază popoarele mai civilizate este felul în care aceste instituţii naturale au fost înţelese şi dezvoltate; unele le-au înţeles cu mai multă sau mai puţină profunzime, altele dintr-un punct de vedere moral, altele dintr-unul juridic. Nimeni nu i-a egalat pe romani în aplicarea simplă, dar inexorabilă, a principiilor de drept prescrise de către natura însăşi.

Familia se constituie ca o unitate; aceasta este alcătuită din bărbatul liber, care, după moartea tatălui său, devine stăpîn pe propriile drepturi, cu soţia legată de el prin ceremonia prăjiturii sacre (confarreatio), cu care împarte apa şi focul, fiii şi fiii fiilor lor, cu soţiile lor legitime, cu fiicele lor necăsătorite şi fiicele fiilor lor, împreună cu toate bunurile lor, care revin unuia singur dintre ei. Din această unitate sînt excluşi însă copiii fiicelor, întrucît, fiind născuţi în urma căsătoriei, aparţin familiei soţului sau, dacă sînt născuţi în afara căsătoriei, nu aparţin nici unei familii. Casa proprie şi cît mai mulţi copii apar romanului drept scopul şi esenţa existenţei. Moartea nu este o nenorocire întrucît este necesară; dar stingerea familiei sau chiar a neamului este o nenorocire pentru comunitatea însăşi, care a oferit celui fără copii mijlocul juridic de a evita acest destin prin adoptarea copiilor altora. Familia romană a purtat de la origine germenii unei dezvoltării mai înalte, prin relaţiile morale care i-au apropiat pe membrii ei unul de celălalt. Numai bărbatul poate să fie capul familiei; femeia însă nu