este plasată în inferioritate în raport cu bărbatul în ceea ce priveşte dobîndirea proprietăţii şi a banilor; dimpotrivă, fiica moşteneşte aceeaşi parte ca şi fratele, mama aceeaşi parte ca şi copiii. Însă femeia aparţine întotdeauna şi în mod necesar casei, şi nu comunităţii şi chiar în casă este în mod obligatoriu supusă: fiica, tatălui, femeia, bărbatului, femeia nemăritată şi orfană de tată, bărbaţilor cu cel mai apropiat grad de rudenie. Aceştia o judecă în caz de nevoie, şi nu regele. Înăuntrul casei însă, femeia nu este slugă, ci stăpînă. Eliberată de muncile de la moara de grîu şi din bucătărie, care, potrivit concepţiei romane, revin sclavilor, mama familiei romane se consacră îndeosebi supravegherii servitoarelor şi torsului lînii; acesta este pentru femeie ceea ce este plugul pentru bărbat. Îndatoririle morale ale părinţilor faţă de copii au pătruns adînc în conştiinţa romană şi se considera o nelegiuire gravă faptul că părintele îşi neglija sau îşi corupea copilul sau că îşi cheltuia averea în detrimentul acestuia. Juridic însă, familia este condusă şi guvernată necondiţionat de singura şi atotputernica voinţă a capului familiei (pater familias). În faţa lui, tot ce vieţuieşte în interiorul proprietăţii este lipsit de drepturi: taurul şi sclavul, femeia şi copilul. În momentul în care tînăra fată devine, prin libera alegere a bărbatului, soţia lui, depinde de voinţa acestuia să crească sau nu copilul dăruit de soţie. Acest principiu nu s-a impus din indiferenţă faţă de familie; dimpotrivă, romanul a fost absolut convins că întemeierea unei familii şi procrearea de copii este o necesitate morală şi o obligaţie cetăţenească. Poate unicul exemplu de sprijin acordat de către comunitatea Romei este cel al unei subvenţii atribuite unui tată a cărui soaţă i-a dăruit trei gemeni. Repulsia arătată faţă de abandonarea copiilor este demonstrată de interzicerea religioasă a acesteia, relativă la toţi fiii, cu excepţia copiilor diformi, şi cel puţin la prima născută dintre fiice. Oricît de reprobabilă şi de dăunătoare pentru comunitate a fost abandonarea copiilor, dreptul de a recurge la ea nu putea fi luat tatălui, întrucît, înainte de toate, el era stăpîn absolut în casa sa şi astfel trebuia să rămînă. Pater familias nu numai că îi ţinea pe ai săi sub o disciplină severă, dar avea dreptul şi îndatorirea de a exercita asupra lor puterea judecătorească şi de a-i pedepsi, după propria apreciere, chiar cu moartea. Fiul adult poate să-şi întemeieze o gospodărie proprie sau, după expresia romană, să obţină de la tatăl său „şeptelul propriu” (peculium); juridic însă, tot ce puteau cîştiga ai săi rămînea în proprietatea tatălui, fie că fusese obţinut prin muncă proprie, fie prin donaţie; atîta timp cît trăieşte tatăl, persoana supusă nu poate să deţină niciodată o proprietate. De aceea, nu poate să înstrăineze nimic decît cu consimţămîntul tatălui şi niciodată nu poate să lase ceva ca moştenire. În această privinţă, femeia şi copilul au acelaşi statut ca şi sclavul, căruia i-a fost permis destul de des să conducă o casă privată şi să înstrăineze bunuri cu autorizaţia stăpînului. Pater familias putea să cedeze unei terţe persoane proprietatea asupra fiului, ca şi asupra sclavului său; dacă cumpărătorul era un străin, fiul devenea sclavul acestuia; dacă acesta era un roman, întrucît un roman nu putea fi sclavul unui roman, fiul ţinea doar locul unui sclav. În realitate, autoritatea de părinte şi de soţ a fost nelimitată de drept. Religia îşi arunca anatema în cîteva circumstanţe revoltătoare; de exemplu, în afara amintitei limitări a dreptului de abandonare a copiilor, era blestemat acela care-şi vindea soţia sau fiul căsătorit. De asemenea, s-a impus obiceiul ca, în exerciţiul jurisdicţiei domestice, în calitate de soţ, bărbatul să nu pronunţe sentinţa asupra copilului sau soţiei sale fără să fi consultat în prealabil rudele lui cele mai apropiate, ca şi pe cele ale soţiei. Aceste restricţii nu îi reduceau, de fapt şi de drept, cu nimic puterea, întrucît executarea anatemelor revenea zeilor, şi nu justiţiei terestre, iar rudele convocate să asiste la o judecată domestică erau acolo nu pentru a judeca, ci pentru a-l sfătui pe pater familias, care-şi exercita dreptul de judecată. Autoritatea capului de familie nu este numai nelimitată şi faţă de nimeni responsabilă pe pămînt, ci este, atît cît durează viaţa acestuia, irevocabilă şi indestructibilă. Fiul adult, care din punct de vedere material este independent de tatăl său, devine independent şi de drept, atît după legislaţia greacă, cît după legile germanice; puterea lui pater familias însă nu poate fi anulată în timpul vieţii sale nici de vîrstă, nici de senilitate şi nici de propria lui voinţă. Numai printr-o căsătorie legitimă fiica poate să treacă de sub autoritatea tatălui sub cea a soţului; astfel, ea părăseşte familia proprie şi protecţia zeilor acesteia şi va fi supusă de acum soţului, aşa cum înainte fusese supusă tatălui. După dreptul roman, sclavului îi este mai uşor decît fiului să se desprindă de autoritatea lui pater familias. Emanciparea sclavilor a fost reglementată de timpuriu şi pe baza unor formalităţi simple; cea a fiului n-a fost posibilă decît cu mult mai tîrziu şi numai pe căi ocolite. Mai mult, dacă stăpînul îşi vindea sclavul şi părintele fiul, iar dacă cumpărătorul îi elibera pe amîndoi, sclavul cîştiga libertatea, în timp ce fiul se reîntorcea sub autoritatea părintească de mai înainte. Datorită consecvenţei inexorabile cu care romanii au conceput autoritatea părintească şi de soţ, ei au convertit-o într-un veritabil drept de proprietate. Cu toate afinităţile existente între autoritatea de soţ asupra femeii şi cea de tată asupra copilului, pe de o parte, şi între dreptul de proprietate asupra sclavilor şi vitelor, pe de alta, membrii familiei rămîn, de fapt şi de drept, profund separaţi de bunurile familiei. Puterea părintelui, pe lîngă faptul că se exercită în interiorul casei, are un caracter tranzitoriu şi, dintr-un anumit punct de vedere, reprezentativ. Femeia şi copilul nu există numai pentru pater familias, precum proprietatea numai pentru proprietar, aşa cum, în statele absolutiste, supuşii există numai pentru rege; desigur, ei constituie pentru el obiectul dreptului, însă păstrează şi drepturi proprii: nu sînt lucruri,