ci persoane. Numai că exercitarea drepturilor lor este blocată, întrucît unitatea familiei presupune guvernarea din partea unui singur reprezentant. Dacă stăpînul familiei moare, fiii devin implicit ei înşişi stăpîni şi preiau, la rîndul lor, drepturile exercitate mai înainte de părintele lor asupra femeilor, copiilor şi proprietăţii, în timp ce situaţia sclavului nu se schimbă cu nimic prin moartea lui pater familias. Unitatea familiei este atît de puternică încît nici moartea conducătorului ei nu poate să o distrugă în întregime. Descendenţii, deveniţi independenţi datorită acestei circumstanţe, se consideră încă în multe privinţe o unitate; aceasta a avut o mare influenţă asupra succesiunii şi asupra multor alte relaţii, îndeosebi pentru reglementarea poziţiei văduvei şi a fiicelor nemăritate. În realitate, după vechea convingere romană, femeia nu este capabilă să-şi exercite puterea nici asupra ei, nici asupra altora; astfel, ea rămîne sub autoritatea altora sau, pentru a folosi un termen mai binevoitor, sub tutela (tutela) altora, în cadrul familiei căreia îi aparţine. Aceasta este exercitată, în locul capului familiei decedat, de către toţi membrii masculini ai familiei mai apropiaţi; aşadar, de regulă, asupra mamei de către fii, asupra surorilor de către fraţi. Odată întemeiată, familia păstra neschimbată această structură pînă cînd se stingeau urmaşii, pe linie masculină, ai strămoşului. De la o generaţie la alta, unitatea trebuia să slăbească în mod necesar şi, pînă la urmă, să dispară chiar şi posibilitatea dovedirii unităţii originare. Pe aceasta şi numai pe aceasta se bazează diferenţa dintre familie şi gintă sau, după expresia romană, dintre agnati şi gentiles. Amîndouă desemnează descendenţa masculină; însă familia cuprinde numai acei indivizi care pot dovedi din generaţie în generaţie descendenţa lor de la un strămoş comun; ginta, dimpotrivă, se compune şi din acei membri care pretind că descind dintr-un strămoş comun, fără a putea atesta însă toate generaţiile intermediare şi nici gradul de înrudire. Distincţia este vizibilă în numele romane; cînd se spune: „Quintus, fiul lui Quintus, nepotul lui Quintus şi aşa mai departe, al Quintilor”, familia se extinde, în timp ce ascendenţii pot fi nominalizaţi; acolo unde înşiruirea se termină, intervine, prin suplinire, ginta, pentru a indica descendenţa dintr-un strămoş comun, care a transmis tuturor urmaşilor săi numele de „copii ai lui Quintus”.

Acestor unităţi, guvernate atît de sever de către un stăpîn în timpul vieţii sale, familiilor sau ginţilor rezultate de pe urma disoluţiei acestei autorităţi le aparţin, de asemenea, „supuşii” (clientes de la cluere). Acest termen nu îi desemnează pe oaspeţi, care sînt membrii altor cercuri asemănătoare şi nu se află decît temporar într-o casă străină, nici pe sclavi, care sînt consideraţi de drept ca proprietate, şi nu ca membri ai familiei, ci pe indivizii care, fără a fi membri liberi ai unei comunităţi, se găseau totuşi într-o comunitate în condiţiile unei libertăţi protejate. Acestei clase îi aparţineau refugiaţii care fuseseră primiţi de către un stăpîn străin sau sclavii aceia în favoarea cărora stăpînul a renunţat temporar la exercitarea puterii suverane şi care se bucurau de o libertate de fapt. Această relaţie n-a avut o reglementare juridică, cum a fost aceea care-l lega pe stăpîn de oaspetele sau sclavul său; clientul rămînea un om dependent, chiar dacă lipsa de libertate a fost uşurată prin cuvîntul de onoare şi obicei. Împreună cu sclavii propriu-zişi, clienţii contribuie la formarea „slujitorimii” (familia), supusă voinţei „cetăţeanului” (patronus, ca şi patricius). De aceea, după dreptul originar, cetăţeanul este îndreptăţit să retragă, parţial sau integral, averea clientului, dacă este cazul, să-l readucă în sclavie sau chiar să-l pedepsească cu moartea. Numai datorită unei deosebiri de fapt, autoritatea lui pater familias faţă de client nu este exercitată cu deplină rigurozitate, ca în cazul sclavului; pe de altă parte, obligaţia morală impusă stăpînului de a se ocupa de oamenii săi şi de a-i reprezenta cîştigă în importanţă cînd este vorba de client, care se bucură de o libertate mai mare, decît atunci cînd este vorba de sclav. Libertatea de fapt a clientului trebuia să se apropie de cea de drept, îndeosebi acolo unde relaţia se perpetuase timp de mai multe generaţii. Dacă emancipatorul şi emancipatul decedaseră, libertatea urmaşilor emancipatului nu putea fi contestată de către urmaşii legali ai emancipatorului fără a se comite o impietate gravă. Astfel, chiar în interiorul casei se forma un grup de oameni liberi şi totuşi dependenţi; aceştia se deosebeau în egală măsură de sclavi, ca şi de persoanele care aparţineau ginţii şi care se bucurau de drepturi egale.

Statul roman se întemeiază pe familia romană, atît sub aspectul părţilor constitutive, cît şi sub cel al formei sale. Comunitatea poporului s-a născut din uniunea, indiferent de forma sub care a avut loc aceasta, a clanurilor vechi ale Romiliilor, Voltiniilor, Fabiilor şi aşa mai departe, teritoriul roman din ţinuturile unite aparţinînd acestor clanuri. Cetăţean roman se putea numi acela care aparţinea uneia dintre aceste ginţi. Fiecare căsătorie încheiată în formele consacrate în cadrul acestui cerc a fost considerată autentic romană şi asigura dreptul de cetăţenie copiilor care urmau să se nască; cine se năştea în urma unei căsătorii nelegitime sau în afara căsătoriei era exclus din comunitate. Din această cauză, cetăţenii romani se numeau „copiii părintelui” (patricii), întrucît numai ei aveau un părinte de drept. Ginţile au fost încorporate statului, aşa cum se aflau, împreună cu toate familiile pe care le înglobau. Cercurile familiei şi ale ginţilor continuau să subziste în stat, numai că ierarhia existentă în interiorul lor nu era valabilă din perspectiva statului; astfel, în casă fiul era subordonat tatălui, dar în privinţa îndatoririlor şi drepturilor politice era egalul tatălui. Situaţia persoanelor dependente şi protejate se schimba, în sensul că liberţii şi clienţii unui patron erau toleraţi în comunitate datorită lui, dar, în realitate, ei rămîneau dependenţi de protecţia familiei căreia îi aparţineau. Totuşi, ei nu puteau fi excluşi cu desăvîrşire de la cultul zeilor, nici de la sărbătorile comunităţii, chiar dacă erau privaţi de adevăratele drepturi şi sarcini cetăţeneşti. Această situaţie este valabilă cu atît mai mult în cazul persoanelor dependente