Aşa cum statul îşi regăseşte elementele în ginţi, care se bazează pe familie, la fel, forma organelor politice este modelată, în parte ca şi în totalitate, după structura familiei. Natura însăşi dăruieşte familiei un pater familias, care este întemeiată prin el şi dispare odată cu el. În comunitatea politică însă, care trebuie să fie nepieritoare, nu există un suveran natural, şi aceasta mai ales în comunitatea romană, alcătuită din ţărani liberi şi egali, care nu putea să se laude cu o nobilime dăruită de Dumnezeu. Unul dintre ei devine aşadar conducător (rex) şi suveran (dictator), dascăl al poporului (magister populi) şi stăpîn în casa comunităţii romane. Acest lucru este dovedit în epocile de mai tîrziu de faptul că regăsim, în sau lîngă reşedinţa sa, focul veşnic, ca şi tezaurul bine păstrat al comunităţii – Vesta romană şi Penaţii romani, toate la un loc reprezentînd unitatea vizibilă a familiei supreme care cuprindea Roma întreagă. Puterea regală începe, imediat şi de drept, după ce succesorul a fost desemnat, iar magistratura anterioară încheiată; însă comunitatea nu datorează regelui fidelitate şi supunere decît după ce acesta a convocat adunarea oamenilor liberi în stare să poarte armele şi a obţinut de la aceştia jurămîntul formal de credinţă. De acum încolo, în cadrul comunităţii, el deţine toată puterea care îi revine în casă lui pater familias şi comandă, ca şi acesta, pe timpul vieţii sale. El ţine legătura cu zeii comunităţii, pe care-i consultă şi le satisface dorinţele (auspicia publica), numind toţi preoţii şi toate preotesele. Tratatele încheiate de el cu străinii în numele comunităţii sînt obligatorii pentru întregul popor, cu toate că, de altfel, nici un membru al comunităţii nu este legat de vreun străin printr-un tratat. Puterea sa (imperium) este deplină în timp de pace, ca şi în timp de război, motiv pentru care „vestitorii” (lictores de la licere, „a aprecia”) îi merg înainte cu securi şi fascii, peste tot unde apare în exerciţiul funcţiunii. Numai el deţine dreptul de a vorbi cetăţenilor în public şi el este acela care păstrează cheile tezaurului public. Ca şi lui pater familias, lui îi aparţine dreptul de a pedepsi şi dreptul de a judeca. El poate ordona pedepse pentru încălcări de ordine şi îndeosebi pentru delicte militare. El judecă toate procesele şi decide, ca suveran, asupra vieţii sau morţii, ca şi asupra libertăţii, astfel încît poate adjudeca un cetăţean unui alt cetăţean, în locul unui sclav, sau chiar poate să-i impună cetăţeanului sclavia de fapt, prin vînzarea sa în afara ţării. El poate da curs unui apel al poporului împotriva unei sentinţe de moarte pe care a pronunţat-o, însă nu este obligat să o facă. El convoacă poporul la serviciul militar şi conduce armata; în acelaşi timp însă, trebuie să se prezinte personal la locul de incendiu în eventualitatea unei alarme. La fel cum stăpînul este în casa sa nu numai cel mai puternic, ci unicul puternic, regele nu este primul, ci unicul suveran al statului. El poate alcătui consilii din bărbaţii cunoscători ai regulilor dreptului public sau sacru, pentru a le cere sfatul; pentru a-şi uşura exercitarea puterii, el poate să încredinţeze altora diferite atribuţii: comunicările către cetăţeni, comanda în timpul războiului, deciziile în procesele cu o importanţă minoră, descoperirea crimelor; în special dacă este obligat să părăsească teritoriul oraşului, el poate să transfere întreaga putere unui „administrator al oraşului” (praefectus urbis), cu împuternicirea deplină a unui locţiitor; dar fiecare funcţie alăturată celei regale este derivată din aceasta şi nu dăinuieşte mai mult decît doreşte regele. Toţi magistraţii acestor timpuri, administratorul extraordinar al oraşului, ca şi „cvestorii înaltei trădări” (quaestores paricidii), numiţi probabil la intervale regulate, comandanţii unităţilor (tribuni, de la tribus, „trib, parte”) de pedestraşi (milites) şi cavaleri (celeres) nu sînt altceva decît însărcinaţi ai regelui şi nicidecum magistraţi în sensul conferit ulterior acestui termen. Puterea regală nu cunoaşte o limitare legală externă şi nici nu poate s-o cunoască; pentru suveranul comunităţii nu există un judecător în interiorul comunităţii, cum nu există pentru pater familias în interiorul casei. Numai moartea pune capăt puterii sale; după toate probabilităţile însă, chiar şi în acest caz, nu numai că i-a fost permis în mod legal, dar a intrat în sfera îndatoririlor dreptul de a-şi numi un succesor după propria voinţă. În nici un caz nu-i revine sfatului bătrînilor o contribuţie formală la alegerea regelui, iar cetăţenilor, numai după numirea acestuia; din punct de vedere juridic, noul rege era instalat în funcţie de către predecesorul său; prin aceasta „graţia divină sub care a fost întemeiată renumita Romă” era transmisă de la primul reprezentant regal urmaşilor acestuia în succesiune neîntreruptă, iar unitatea statului era păstrată neschimbată, chiar dacă se schimba persoana suveranului. Această unitate a poporului roman, reprezentată în plan religios de romanul Diovis, este reprezentată de drept de către rege şi, în consecinţă, chiar vestimentaţia sa este aceea a zeului suprem: carul cu care era purtat prin cetate, unde toată lumea mergea pe jos, sceptrul de fildeş cu vulturul, fardul roşu, cununa de stejar, cu fructe, din aur, revin în aceeaşi măsură zeului roman ca şi regelui roman. Ar fi însă o gravă eroare dacă s-ar atribui constituţiei romane caracterul unei teocraţii; italicii n-au identificat niciodată conceptele de zeu şi rege în maniera egiptenilor sau a orientalilor. Regele nu este zeul poporului, ci, înainte de toate, proprietarul statului. În consecinţă, romanii nu ştiau nimic despre binecuvîntarea specială acordată vreunui neam sau despre vreo magie tainică, după care regele ar fi de altă esenţă decît ceilalţi oameni; originea nobilă, înrudirea cu conducătorii de odinioară constituie o recomandare, dar nicidecum o condiţie; de drept, fiecare bărbat adult, sănătos fizic şi spiritual, putea să acceadă la regalitate. În consecinţă, regele este numai un cetăţean obişnuit, pe care l-a instituit