meritul sau norocul, dar mai ales necesitatea ca fiecare casă să-şi găsească un stăpîn; el este stăpîn asupra celor de o seamă cu el: ţăranul deasupra ţăranului, militarul deasupra militarului. Aşa cum fiul ascultă necondiţionat de tatăl său, fără a se considera de o condiţie inferioară, la fel şi cetăţeanul se supune regelui, fără a-l considera superior lui. În aceasta rezidă limitarea morală şi reală a puterii regale. Ce-i drept, regele putea să comită multe nedreptăţi, chiar fără să încalce legile ţării; putea să diminueze o parte din prada tovarăşilor săi de arme, putea să impună corvoade istovitoare şi să violeze proprietatea cetăţeanului prin impozite exagerate. Însă cînd acţiona astfel, el uita că toată puterea sa venea nu din partea zeului, ci din partea poporului cu consimţămîntul zeului şi că el reprezenta acest popor: cine îl va apăra dacă îşi va călca jurămîntul pe care îl rostise? Limitarea de drept a puterii regale consta însă în faptul că regele era împuternicit să aplice legea, dar nu să o modifice. Practic, fiecare abatere de la litera legii trebuia sancţionată, în prealabil, de către adunarea poporului sau de către sfatul bătrînilor, altfel fiind considerată un act ilegitim şi tiranic, din care nu puteau să decurgă urmări legale. Astfel, la romani, puterea regală a fost profund deosebită faţă de suveranitatea din zilele noastre, atît din punct de vedere moral, cît şi legal, şi nimic din viaţa modernă nu ne oferă un model corespunzător casei romane, nicidecum statului roman.

Împărţirea cetăţenilor se bazează pe principiul străvechi conform căruia zece familii formează o gintă (gens), zece ginţi sau o sută de familii, o curie (curia, înrudit probabil cu curare = coerare, ϰοίρανος), zece curii sau o sută de ginţi sau o mie de familii – comunitatea. Apoi, fiecare familie trebuia să furnizeze un pedestraş (de aici mi-les, „cel care merge pentru o mie”, ca şi equ-es), fiecare gintă, un cavaler şi un consilier. În cazul comunităţilor mixte, fiecare dintre ele apare drept o parte (tribus) a comunităţii întregi (tota, în umbriană şi în oscă), iar unitatea primitivă se multiplică cu numărul acestor părţi. Această împărţire se raporta mai întîi numai la numărul cetăţenilor, dar a fost aplicată şi la teritoriu, în măsura în care acesta a fost împărţit. Curiile, ca şi triburile, aveau pămînturile lor; acest fapt poate fi pus la îndoială cu atît mai puţin cu cît printre cele cîteva denumiri de curii romane păstrate găsim, alături de cele cu o reală descendenţă gentilică, precum Faucia, nume care demonstrează o clară origine teritorială, ca, de exemplu, Veliensis. Mai mult, întîlnim o unitate de măsură a pămîntului, care corespunde curiei de o sută de case; aceasta este „a o suta” (centuria), cuprinzînd o sută de vetre a cîte două iugera fiecare. Pămînturile clanurilor, despre care am vorbit mai sus, trebuie să fi fost în această etapă de posesiune comună unitatea cea mai mică a împărţirii pămîntului cultivabil. Această constituţie o găsim în forma ei cea mai simplă în comunităţile latine sau de cetăţeni, născute mai tîrziu sub influenţa Romei; fără excepţie, acestea numără o sută de consilieri executivi (centumviri) şi fiecare dintre aceşti consilieri este numit „conducătorul a zece case” (decurio). În tradiţia străveche referitoare la diviziunea tripartită a Romei, apar, de asemenea, aceleaşi numere consacrate: treizeci de curii, trei sute de ginţi, trei sute de cavaleri, trei sute de senatori, trei mii de vetre şi tot atîţia pedestraşi. Nimic nu este mai sigur decît faptul că această constituţie originară n-a fost concepută la Roma; ea este un drept străvechi, comun tuturor latinilor, care aminteşte poate de o perioadă anterioară despărţirii triburilor. Tradiţia constituţională romană, demnă de încredere în astfel de probleme, explicînd istoric toate celelalte diviziuni ale cetăţenilor, vorbeşte numai despre împărţirea în curii ca fiind contemporană cu originea oraşului. Constituţia bazată pe curii apare, în deplină concordanţă cu această idee, nu numai la Roma, ci şi în schema, descoperită recent, a organizării comunităţilor latine, în general ca o parte integrantă a dreptului municipal latin. În schimb, sînt dificil de explicat satisfăcător ţelul şi valoarea practică ale acestui plan de organizare. Diviziunea în curii a fost, evident, nucleul acestuia. „Triburile” nu pot să fi avut o prea mare importanţă, întrucît formarea, ca şi numărul lor ţin de domeniul accidentului; acolo unde ele apar nu presupun altă semnificaţie decît aceea că reamintesc de o epocă în care ele însele au format un întreg. Nici o tradiţie nu ne transmite că fiecare trib în parte ar fi avut magistraţi separaţi sau adunări speciale; şi este foarte probabil ca, în interesul comunităţii, triburile care i-au dat naştere prin fuziunea lor să nu fi avut în realitate niciodată asemenea instituţii. În armată, ce-i drept, pedestrimea numără cîte doi comandanţi pentru fiecare trib în parte; însă fiecare dintre aceşti tribuni militari nu comanda contingentul tribului, ci, atît fiecare în parte, cît şi toţi laolaltă, comandau întreaga pedestrime. Ginţile şi familiile trebuie să fi avut în acest sistem constituţional, asemănător triburilor, mai degrabă un rol teoretic decît unul practic, din cu totul alte cauze însă. Graniţele populaţiilor şi ale familiilor sînt stabilite natural. Puterea legislativă impune acestei diviziuni anumite modificări; ea poate subîmpărţi în două o gintă prea mare sau poate uni mai multe ginţi mici într-una singură; ea poate să lărgească sau să micşoreze familia în aceeaşi măsură. Cu toate acestea, înrudirea de sînge li s-a părut romanilor întotdeauna drept piatră de temelie a unităţii ginţii şi mai ales a familiei, iar comunitatea romană nu putea să-şi exercite influenţa în aceste cercuri decît în limitele conciliabile cu caracterul ei fundamental, acela al înrudirii. În consecinţă, chiar dacă, la origine, numărul familiilor şi al ginţilor a fost considerat ca invariabil în comunităţile latine, curînd trebuie să se fi produs mutaţii datorită accidentalului care domină faptele umane. Planul consacrat, a exact o mie de familii şi o sută de ginţi, nu poate să fi avut o importanţă practică decît la începutul acestei instituţii, care