ne apare definitivată de la originea ei. Inutilitatea practică a acestor numere este demonstrată incontestabil prin absenţa totală a unor ocazii în care ele să fi fost aplicate. Nici mărturia tradiţiei şi nici probabilitatea nu ne permit să presupunem că fiecare familie trebuia să echipeze un pedestraş, iar fiecare gintă un cavaler. Deşi au fost aleşi din timpuri străvechi trei mii de pedestraşi şi trei sute de cavaleri, acest lucru a fost determinat, fără îndoială, în toate timpurile de considerente practice; iar dacă romanii n-au abandonat cu desăvîrşire aceste numere consacrate, cauza rezidă numai în tendinţa caracterului latin de a respecta unitatea logică sau, mai degrabă, sistematică, a proporţiilor. Dacă aceste observaţii sînt juste, unica parte care îndeplinea funcţii reale şi importante în această organizare constituţională rămîne curia; dintre acestea existau zece sau, acolo unde existau mai multe triburi, zece pentru fiecare trib. O astfel de curie a fost o unitate corporativă reală, în care membrii se adunau cel puţin cu ocazia sărbătorilor comune. Fiecare dintre acestea se afla sub îndrumarea unui tutore special (curio) şi fiecare avea un preot (flamen curialis). Perceperea de impozite şi recrutările se desfăşurau, neîndoielnic, în conformitate cu diviziunea în curii; cetăţenii se întruneau pe curii în timpul adunării şi votau în ordinea curiilor. E imposibil ca această organizare să fi fost adoptată în vederea alegerilor, întrucît în cazul acesta numărul subdiviziunilor ar fi fost impar.

Pe cît de categorică a fost opoziţia dintre cetăţean şi necetăţean, pe atît de desăvîrşită a fost egalitatea în drepturi între cetăţeni. Probabil că n-a existat niciodată vreun popor care să-i fi egalat pe romani în inexorabila severitate cu care au aplicat aceste două principii. Deosebirea profundă dintre cetăţeni şi necetăţeni nu se arată în nici un alt loc mai evidentă ca în tratarea instituţiei străvechi a dreptului de cetăţean onorific, care a fost iniţial un intermediar între cele două situaţii. Cînd, prin hotărîrea comunităţii, un străin era acceptat în rîndul cetăţenilor, el putea renunţa pe deplin la titlul de cetăţean deţinut anterior şi astfel intra cu totul în noua comunitate; însă putea, de asemenea, să combine originarul drept de cetăţean cu acela care i-a fost acordat. Acesta a fost obiceiul străvechi, menţinut la fel şi în Grecia, unde chiar în epocile posterioare aceeaşi persoană putea să deţină simultan dreptul de cetăţenie în mai multe comunităţi. Numai că, pentru latini, sentimentul mai pronunţat al comunităţii nu îngăduia nimănui să facă parte concomitent din două comunităţi; în cazul în care cetăţeanul nou-ales nu-şi propunea să renunţe la cetăţenia veche, dreptul de cetăţean onorific nu implica altă obligaţie decît aceea de a primi şi proteja oaspeţii, recunoscută dintotdeauna şi străinilor. Menţionarea acestor bariere ridicate împotriva celor din afară a fost însoţită însă de absenţa oricăror diferenţe între drepturile membrilor comunităţii romane. Am precizat mai sus că deosebirile existente în interiorul casei, care nu puteau fi, desigur, înlăturate, erau cel puţin ignorate în cadrul comunităţii; fiul, care în această calitate era un obiect în proprietatea tatălui, putea, în calitate de cetăţean, să-i comande tatălui. Nu au existat însă diferenţe între stări; întîietatea titiilor faţă de ramni şi a amîndurora faţă de luceri nu influenţa cu nimic egalitatea în drepturile civile. Faţă de infanterişti, cavaleria civilă, care în epoca aceasta a fost folosită pentru lupta individuală, călare sau pedestră, a fost mai degrabă o trupă de elită sau de rezervă decît o armă specială; din această cauză, ea îi includea pe cei mai bogaţi, pe cei mai bine înarmaţi şi mai antrenaţi cetăţeni, fiind, bineînţeles, mai respectată decît pedestrimea; această distincţie a fost însă numai una de fapt şi, în mod sigur, fiecare patrician putea să se înroleze în cavalerie. Numai structurarea constituţională a cetăţenilor putea produce deosebiri din punctul de vedere al dreptului. Egalitatea înaintea legii a tuturor cetăţenilor a fost realizată chiar şi în aspectele ei exterioare. Îmbrăcămintea îl distingea pe conducătorul comunităţii de membrii ei, pe senator de cetăţeanul care nu aparţinea senatului, pe bărbatul obligat la serviciul militar de băiatul care nu putea fi înrolat încă; din altă perspectivă însă, bogatul şi nobilul, ca şi săracul şi omul de rînd, nu puteau apărea altfel în public decît cu aceeaşi manta simplă (toga) din lînă albă. Neîndoilenic, această desăvîrşită egalitate în drepturi a cetăţenilor îşi are originea în modelul constituţional al indo-germanicilor, însă precizia concepţiei şi a traducerii în realitate adoptată de către latini este una dintre particularităţile cele mai semnificative şi pline de consecinţe ale acestei naţiuni. Aici este cazul să ne reamintim că în Italia nu întîlnim nici o rasă indigenă, mai puţin civilizată, supusă de către imigranţii latini (pp. 23-24)1. Absenţa unei rase cucerite n-a oferit condiţiile care au dat naştere sistemului de caste indian, aristocraţiei spartane, tesalice şi a celei greceşti, în general, şi, poate, distincţiei stărilor la germani.

Întreţinerea statului era suportată, bineînţeles, de către cetăţeni. Cea mai importantă îndatorire cetăţenească a fost serviciul în armată, căci numai cetăţenii aveau dreptul şi obligaţia de a purta armele. În acelaşi timp, cetăţenii sînt „grupul de războinici” (populus, înrudit cu populari, „a devasta” şi cu popa, „sacrificatorul”); în litaniile vechi se cerea ca binecuvîntarea lui Marte să coboare asupra „războinicilor înarmaţi cu suliţe” (pilumnus populus), iar regele, cînd li se adresează, îi numeşte „lăncieri” (quirites). Modul de constituire a armatei de atac, „reuniunea” (legio), a fost explicat mai sus. În comunitatea romană tripartită, ea se compunea din cele trei centurii (centuriae) ale cavalerilor (celeres, „cei iuţi”, sau flexuntes, „cei care învăluiesc”), sub cei trei comandanţi ai detaşamentelor cavaleriei (tribuni celerum), şi cei trei mii de pedestraşi (milites), sub cei trei comandanţi ai detaşamentelor pedestrimii (tribuni militum); acestea au constituit probabil de la origine nucleul contingentului comunităţii. Lor li s-ar mai putea adăuga un număr de luptători uşor înarmaţi, mai ales arcaşi, care luptau în afara formaţiei. Generalul a fost cu regularitate regele însuşi. În afara serviciului militar, cetăţeanul putea avea