şi alte sarcini personale, ca, de exemplu, obligaţia de a prelua misiunile din partea regelui în timp de pace şi de război, corvezile pentru cultivarea ogoarelor regale sau pentru construcţia unor edificii publice. Cît de împovăraţi au fost cetăţenii îndeosebi în cazul ridicării zidurilor oraşului o dovedeşte numele de „corvezi” (moenia) păstrat pentru zidurile de incintă. Un impozit regulat direct era la fel de rar, ca şi cheltuielile de stat regulate. Sarcinile comunităţii nu impuneau acest lucru, întrucît statul nu plătea nici un fel de soldă pentru serviciul militar, nici pentru corvezi şi, în general, nu retribuia nici un fel de serviciu public; în măsura în care aceasta a fost totuşi necesară, ea a fost oferită fie de districtul care a fost servit, fie de către acela care nu putea sau nu voia să servească. Animalele de jertfă necesare pentru cultul public al zeilor erau procurate printr-o taxă de proces, partea condamnată într-un proces ordinar fiind obligată să achite faţă de stat o despăgubire în vite (sacramentum) proporţională cu valoarea obiectului în litigiu. Despre cadouri regulate oferite regelui de către membrii comunităţii nu ni s-a păstrat nici o ştire. Cei stabiliţi la Roma fără cetăţenie (aerarii) par să fi plătit o recompensă în schimbul protecţiei oferite. Regele primea în plus taxele portuare (p. 48), ca şi veniturile de pe domenii, în special tributul pentru păşunat (scriptura), în cazul vitelor mînate pe păşunile comune, şi plata în natură (vectigalia) pe care arendaşii pămînturilor statului trebuiau s-o achite în locul unei rente. La acestea se adaugă sumele obţinute din amenzi asupra vitelor, confiscările şi prada de război. În cazuri extreme a fost impusă o contribuţie (tributum), care a fost apreciată însă drept împrumut silit, fiind restituit în conjuncturi mai favorabile. Nu se poate stabili cu siguranţă dacă aceasta îi privea pe toţi locuitorii, cetăţeni ori nu, sau dacă era suportată numai de către cetăţeni; ultima supoziţie este însă mai probabilă. Regele administra mijloacele băneşti. Proprietatea statului nu coincidea însă cu proprietatea regală privată, care trebuie să fi fost întotdeauna însemnată, după cum rezultă din vastele posesiuni teritoriale deţinute de ultima dinastie regală, cea a Tarquinilor. Teritoriile cucerite prin forţa armelor par să fi fost considerate întotdeauna ca proprietate de stat. Astăzi nu se mai poate stabili dacă şi în ce măsură cutumele au limitat puterea regelui în administrarea bunurilor de stat; organizarea ulterioară arată numai că cetăţenii n-au fost consultaţi niciodată în această problemă. În schimb, trebuie să fi existat obiceiul ca senatul să fie consultat în privinţa impunerii tributum-ului şi împărţirii pămînturilor cucerite prin război.

Totuşi, cetăţenii romani nu apar numai plătind şi servind, ci şi participînd la conducerea publică. În scopul acesta, toţi membrii comunităţii, cu excepţia femeilor şi copiilor incapabili să poarte armele, într-un cuvînt, „lăncierii” (quirites), se întruneau pe locul de adunare dacă regele îi convoca pentru a le comunica ceva (conventio, contio) sau îi cita (comitia) anume pentru a treia săptămînă (in trinum noundinum), pentru a-i consulta pe curii. În mod normal, această adunare se desfăşura de două ori pe an, la 24 martie şi la 24 mai, şi, în general, ori de cîte ori regelui i se părea necesar. Niciodată însă cetăţenii n-au fost invitaţi pentru a vorbi, ci întotdeauna pentru a asculta ; nu pentru a întreba, ci pentru a răspunde. Nimeni în afara regelui nu vorbea în adunare sau numai cel căruia acesta credea de cuviinţă să-i acorde cuvîntul. Cetăţenii se rezumau la un simplu răspuns la întrebarea regelui, fără discuţii, fără a pune întrebări. Cu toate acestea, adunarea cetăţenilor romani este, ca şi cea germană şi, probabil, cea indo-germanică (mult mai veche), purtătoarea reală şi ultimă a ideii de suveranitate a statului; numai că această suveranitate se află într-o stare latentă în cursul obişnuit al lucrurilor sau nu se manifestă acum decît într-o singură formă; cetăţenii se angajează voluntar să dea ascultare conducătorului lor. În acest scop, regele, după ce şi-a început magistratura, întreabă curiile adunate dacă vor să-i fie fidele şi supuse şi să-l recunoască pe el, ca şi pe servitorii săi, pe „cercetători” (quaestores) şi pe „vestitori” (lictores) – întrebare la care nu se putea răspunde negativ, la fel cum în toate monarhiile ereditare nu putea fi refuzat omagiul datorat suveranului. Urmează în mod logic că, deşi suverană, comunitatea cetăţenilor nu putea participa la afacerile publice în circumstanţe ordinare. În timp ce activitatea publică se restrînge la punerea în practică a legislaţiei în vigoare, puterea de stat suverană propriu-zisă nu poate şi nu are voie să intervină; guvernează legile, nu legislatorul. Situaţia se schimbă însă atunci cînd devine necesară o schimbare a ordinii de drept în vigoare sau numai o deviere de la aceasta într-un caz particular. În constituţia romană apar aici, în sfîrşit, şi cetăţenii în acţiune, fără excepţie, astfel încît un asemenea act este îndeplinit prin colaborarea cetăţenilor şi a regelui sau a regelui interimar. Aşa cum relaţia legală dintre guvern şi guvernat este ratificată printr-un contract de tipul întrebare-răspuns oral, la fel fiecare act suveran al comunităţii a fost completat printr-o întrebare (rogatio), pe care regele – numai el însă, niciodată reprezentantul său – o adresa cetăţenilor, la care majoritatea curiilor răspundeau afirmativ. În acest caz, consimţămîntul putea fi neîndoielnic refuzat. Din această cauză, legea la romani nu este, la origine, cum o înţelegem noi, o poruncă adresată de către suveran tuturor membrilor comunităţii, ci, înainte de toate, un contract încheiat între puterile constituante prin întrebare şi răspuns. Un asemenea contract a fost cerut de către lege în toate cazurile care implicau o deviaţie de la sistemul legal ordinar. După cursul ordinar al legii, fiecare putea să transfere oricui proprietatea sa fără restricţii, însă cu condiţia de a renunţa imediat la aceasta; a dori ca proprietatea să rămînă temporar posesorului, pentru a trece după moartea sa altuia, a fost o imposibilitate legală, cel puţin atunci cînd comunitatea nu o îngăduia. Acest consimţămînt putea fi dat de către cetăţenii adunaţi