pe curii, ca şi de cei reuniţi pentru război. Aceasta este originea testamentului. După cursul ordinar al legii, bărbatul liber nu putea să piardă, nici să înstrăineze bunul inalienabil al libertăţii; în consecinţă, cel care nu era supus unui pater familias, nu putea intra în calitate de fiu în altă familie, cel puţin dacă comunitatea nu accepta acest lucru. Aceasta este arrogatio. După cursul ordinar al legii, dreptul de cetăţean putea fi obţinut numai prin naştere şi nu se putea pierde, cel puţin dacă comunitatea nu conferea patriciatul sau nu permitea renunţarea la acesta, ceea ce, iniţial, nu s-a putut îndeplini legal decît printr-o hotărîre a curiilor. Tot după cursul ordinar al legii, incriminatul, a cărui faptă atrăgea asupra lui pedeapsa cu moartea, trebuia să fie executat îndată ce regele sau reprezentantul său pronunţase sentinţa în acord cu legea şi cu justiţia, întrucît regele nu putea decît să judece, şi nu să graţieze – cel puţin dacă cetăţeanul condamnat la moarte nu invoca îndurarea comunităţii şi dacă judecătorul nu-i permitea să pledeze pentru obţinerea graţierii. Aceasta este originea provocaţiei, care, în consecinţă, a fost acordată nu acuzatului care a refuzat să se declare culpabil şi care a fost condamnat, ci celui care şi-a recunoscut vina, implorînd circumstanţe atenuante. După cursul ordinar al legii, tratatul încheiat cu un stat vecin nu putea fi încălcat, cel puţin dacă cetăţenii nu se considerau absolviţi de acesta din cauza vreunei nedreptăţi suferite. De aceea, ei trebuiau să fie consultaţi cînd era plănuit un război de atac ; însă nu şi în cazul unui război de apărare, în care celălalt stat încălca tratatul, şi nici la încheierea păcii. Această întrebare însă pare să fi fost adresată nu adunării ordinare a cetăţenilor, ci armatei. În fine, dacă regele intenţiona să facă o inovare, o derogaţie de la dreptul comun, era necesară consultarea cetăţenilor; din acest punct de vedere, dreptul de legiuitor aparţine, din strămoşi, comunităţii, şi nu regelui. În cazul acesta, ca în toate celelalte asemănătoare, regele nu putea să acţioneze legal fără concursul comunităţii. Bărbatul declarat cetăţean numai de către rege rămînea necetăţean ca şi înainte, iar actul ilegal nu va avea decît consecinţe de fapt. Adunarea poporului, cu toate limitele şi restricţiile impuse drepturilor ei, a fost considerată de la început un element constitutiv al societăţii romane; de drept, se afla mai degrabă deasupra regelui decît alături de el.

În cea mai veche constituţie a comunităţii, pe lîngă rege şi adunarea cetăţenilor apare însă o a treia putere fundamentală; fără a fi destinată acţiunii (ca regele) sau decretării (ca adunarea cetăţenilor), este aşezată în acelaşi rînd cu ambele puteri şi, în cadrul instituţional propriu, deasupra lor. Acesta este sfatul bătrînilor sau senatus-ul. El s-a dezvoltat neîndoielnic din constituţia gentilică. Tradiţia veche, după care în Roma originară toţi capii de familie ar fi format senatul, corespunde dreptului public în măsura în care fiecare dintre clanurile Romei ulterioare, care nu a imigrat mai tîrziu, îşi declina originea de la unul dintre acei străvechi capi de familie ai oraşului, acesta fiind strămoşul şi patriarhul său. În epoca aceea nici senatul n-a fost nimic mai mult decît o adunare a bătrînilor clanului, dacă, aşa cum este foarte probabil, a existat la Roma sau în Latium o epocă în care, ca şi statul însuşi, fiecare unitate constitutivă, altfel spus, fiecare gintă a fost organizată monarhic. Fiecare gintă se afla sub conducerea unui bătrîn, fie ales de către membrii ei, fie numit de către predecesorul său. În consecinţă, senatul a constituit o instituţie independentă faţă de rege şi faţă de adunarea cetăţenilor, iar comparativ cu aceasta (formată din totalitatea cetăţenilor), într-un anumit sens, un supleant reprezentativ al poporului. Această independenţă faţă de stat a ginţilor a fost înlăturată la populaţia latină în timpuri imemoriale. Pentru a modela din orînduirea gentilică o comunitate, primul şi, probabil, cel mai greu pas, înlăturarea bătrînilor ginţilor, a fost realizat în Latium poate cu mult înaintea întemeierii Romei. După cunoştinţele noastre despre ginta romană, ea se prezintă fără un conducător real şi nu este de preferat în mod deosebit nici unul dintre tovarăşii de gintă în viaţă pentru a reprezenta pe patriarhul comun de la care se trag sau cel puţin susţin că se trag toţi bărbaţii ginţii. Astfel, chiar moştenirea şi tutela sînt revendicate de către toţi membrii ginţii, dacă le revin prin decesul unuia dintre ei. Cu toate acestea, multe dintre trăsăturile semnificative ale sfatului originar al bătrînilor au trecut şi asupra senatului roman; poziţia senatului, conform căreia acesta este altceva decît un simplu consiliu de stat, altceva decît adunarea unui număr de prieteni, ale căror sfaturi regele consideră oportun să le ceară, se bazează pur şi simplu pe adunarea principilor şi regenţilor poporului care stăteau cîndva la sfat în jurul regelui, asemănător cu adunarea acelora pe care ni-i descrie Homer. Numărul membrilor sfatului originar al bătrînilor a fost în mod necesar invariabil, corespunzînd numărului ginţilor care alcătuiau statul ; calitatea de membru dăinuia, în mod necesar, toată viaţa. Aceste caracteristici sînt valabile şi pentru senatul roman. Numărul locurilor în senat nu numai că a rămas în toate timpurile constant, ci a fost de la început acelaşi, corespunzînd comunităţilor gentilice care alcătuiau statul. Astfel, prin contopirea celor trei comunităţi originare, presupunînd că fiecare se compunea din cîte o sută de comunităţi gentilice, a devenit necesară, din punctul de vedere al dreptului constituţional, sporirea locurilor în senat la numărul de trei sute, consacrat de atunci. Senatorii au fost desemnaţi întotdeauna pe viaţă; iar dacă în epocile ulterioare această rămînere pe viaţă în magistratură s-a menţinut mai mult de fapt decît de drept, dacă revizuirile listei senatorilor, efectuate din cînd în cînd, ofereau o ocazie de eliminare a unui senator nevrednic sau, mai degrabă, a unuia incomod, atunci acest obicei s-a dezvoltat cu certitudine numai în decursul timpului. Alegerea senatorilor a fost întotdeauna un drept al regelui; nici nu putea fi altfel, de vreme ce nu mai existau bătrînii ginţilor. În epocile timpurii cel puţin, atît timp cît