individualitatea ginţilor s-a perpetuat în conştiinţa poporului, trebuie să fi existat regula ca, după moartea unui senator, regele să desemneze în locul acestuia un alt bărbat vîrstnic şi cu experienţă din aceeaşi comunitate gentilică, astfel încît în senatul comunităţii romane să nu fie nici o gintă nereprezentată sau reprezentată de două ori. La acest principiu s-a renunţat probabil numai cu timpul, în urma contopirii treptate şi unificării interne a comunităţii cetăţeneşti. Alegerea senatorilor a ajuns astfel, în întregime, la libera apreciere a regelui, întrucît numai neocuparea locurilor devenite vacante se mai considera un abuz.

Competenţele acestui sfat al bătrînilor se întemeiază pe concepţia potrivit căreia stăpînirea asupra comunităţii formate din ginţi revine de drept tuturor bătrînilor ginţilor, chiar dacă, după concepţia fundamental monarhică a romanilor, care se conturase deja în familie, ea putea fi exercitată numai de către unul dintre aceşti bătrîni, adică de către rege. În această calitate, fiecare membru al comunităţii este, în consecinţă, în cadrul comunităţii, asemănător regelui, dar nu din punctul de vedere al exerciţiului, ci din cel al competenţei. Din această cauză, însemnele lui sînt, ce-i drept, cantitativ inferioare celor regale, în privinţa calităţii însă, absolut egale cu acestea. El poartă purpură pe togă şi încălţăminte roşie, asemenea regelui, cu deosebirea că întreaga togă a regelui este purpurie, pe cînd cea senatorială are numai un tiv de purpură (latus clavus), iar încălţămintea roşie a regelui este mai înaltă şi mai impunătoare decît cea a senatorilor. Pe aceasta se bazează faptul că în comunitatea romană puterea regală nu poate să dispară. Dacă regele moare fără să-şi fi desemnat un succesor, bătrînii îl înlocuiesc imediat şi îndeplinesc competenţele puterii regale. Însă după principiul, de neclintit, conform căruia numai unul singur poate să fie stăpîn, şi în această situaţie stăpîneşte numai unul dintre ei. Un astfel de „rege interimar” (interrex) se deosebeşte de cel ales pe viaţă prin durata, nu prin deplinătatea puterii. Durata interregnum-ului este fixată la cel mult cinci zile pentru fiecare deţinător în parte. Acesta se transmite între senatori, în aşa fel încît, după încheierea perioadei, deţinătorul respectiv predă funcţia celui care urmează în succesiunea trasă la sorţi, pînă cînd regalitatea este atribuită din nou pe viaţă. Din motive lesne de înţeles, regelui interimar nu-i este făcut un legămînt de credinţă din partea comunităţii. În rest, regele interimar este însă îndreptăţit şi obligat nu numai să se achite de toate obligaţiile care decurg din magistratură, ci şi să desemneze el însuşi un rege pe viaţă; numai primului desemnat din rîndul lor îi lipseşte acest drept, probabil pentru că investitura lui este considerată incompletă, întrucît n-a fost numit de către predecesorul său. Adunarea bătrînilor este, la urma urmei, purtătoarea puterii suverane (imperium) şi a protecţiei divine (auspicia) a comunităţii romane şi prin ea este dată garanţia duratei neîntrerupte a acesteia şi a monarhiei sale, nu însă şi a monarhiei ereditare. Aşadar, dacă mai tîrziu senatul li s-a părut grecilor ca o adunare de regi, aceasta corespunde întru totul adevărului; la origine, senatul a fost, de fapt, o adunare de acest fel.

El nu este însă o parte esenţială a constituţiei comunităţii romane numai în măsura în care concepţia regalităţii perpetue şi-a găsit concretizarea vie în această adunare. Sfatul bătrînilor nu se poate amesteca, desigur, în activitatea regelui, aceasta decurgînd din magistratura însăşi. Întotdeauna însă regele şi-a ales reprezentanţii din rîndul senatorilor, dacă nu a fost capabil să conducă armata sau să decidă într-un proces; din această cauză, de regulă, comandamentele supreme au fost conferite şi mai tîrziu numai senatorilor şi, de asemenea, ca juraţi au fost convocaţi de preferinţă senatori. Senatul n-a fost chemat însă niciodată în totalitatea sa la conducerea armatei sau pentru a decide în materie de drept. Din această cauză, în Roma de mai tîrziu n-a existat niciodată un drept de comandă militară şi o justiţie ale senatului. În schimb, sfatul bătrînilor trecea drept păstrătorul competent al constituţiei în vigoare, chiar în faţa regelui şi a cetăţenilor. De aceea, ţinea de competenţa lui să examineze fiecare hotărîre luată de către aceştia la cererea regelui şi să refuze confirmarea ei dacă ea părea să contravină legilor în vigoare. În toate cazurile care, după constituţie, necesitau consultarea comunităţii, altfel spus la fiecare modificare a constituţiei, la primirea de noi cetăţeni, la declararea unui război de agresiune, sfatul bătrînilor avea drept de veto. Aceasta nu înseamnă însă că puterea legislativă ar fi fost o prerogativă comună adunării cetăţenilor şi senatului, asemănătoare cu aceea a celor două camere în statul constituţional de astăzi. Senatul a fost mai degrabă supraveghetorul legilor decît legiuitorul şi putea să anuleze hotărîrea adunării numai în cazul în care aceasta îşi depăşise competenţele sau dacă i se părea că, prin hotărîrea ei, lezase obligaţiile consacrate faţă de zei ori de state străine sau faţă de instituţiile organice ale comunităţii. De o importanţă majoră însă rămîne situaţia în care, de exemplu, regele roman propunea declaraţia de război, iar adunarea cetăţenilor îi conferea calitatea de hotărîre, atunci cînd satisfacţia pe care trebuia s-o acorde o comunitate străină fusese reclamată în van; atunci, trimisul roman invoca zeii drept martori ai nedreptăţii şi încheia prin cuvintele: „...despre aceasta însă o să ne consultăm noi, bătrînii, în patrie, pentru a obţine satisfacţia noastră”. Numai după ce sfatul bătrînilor se declarase de acord, războiul hotărît de către cetăţeni şi aprobat de către senat era declarat în mod formal. În mod sigur, această regulă n-a urmărit şi n-a avut drept consecinţă un amestec continuu al senatului în hotărîrile adunării cetăţenilor, despuind-o prin tutelare de puterea ei suverană; însă, aşa cum în cazul vacanţei funcţiei supreme senatul garanta menţinerea constituţiei comunităţii, şi în cazul acesta senatul era păstrătorul ordinii de drept, chiar şi în faţa puterii suverane a comunităţii.

După toate probabilităţile, de aceasta se leagă şi obiceiul străvechi ca regele să prezinte propunerile, care urmau să fie supuse adunării poporului, mai întîi sfatului bătrînilor şi aştepta ca, pe rînd, toţi membrii să-şi dea