avizul. Regele era interesat în a obţine garanţia că aici nu era de aşteptat nici o opoziţie, întrucît senatului îi revenea dreptul de a casa hotărîrea luată. În general, exista obiceiul roman de a nu lua nici o decizie în probleme importante, fără să fi cerut în prealabil sfatul altor bărbaţi; pe de altă parte, prin toată structura lui, senatul era chemat să stea alături de stăpînul comunităţii în calitate de consiliu de stat. Cu o certitudine mult mai mare putem afirma că plenitudinea puterii de mai tîrziu a senatului s-a născut mai degrabă din această consultare, decît din competenţele analizate pînă acum. Însă începuturile sînt obscure şi se bazează de fapt pe competenţa senatorilor de a răspunde numai după ce au fost întrebaţi. Trebuie să fi existat obiceiul de a consulta senatul în prealabil cu ocazia unor probleme importante, care nu erau neapărat de natură judecătorească sau militară – de exemplu, în afara propunerilor care urmau să fie supuse adunării poporului, cu ocazia impunerii unor corvezi şi, în general, a unor servicii extraordinare sau a împărţirii teritoriului cucerit. Chiar dacă exista obiceiul acesta, consultarea prealabilă n-a fost necesară din punct de vedere constituţional. Regele convoacă senatul cînd crede el de cuviinţă şi-i formulează întrebările; nici un senator nu-şi poate exprima neîntrebat părerea, iar senatul nu se poate întruni fără să fi fost convocat. O excepţie o constituie cazul în care acesta se întruneşte în timpul vacanţei tronului, pentru a stabili prin tragere la sorţi succesiunea „regilor interimari”. Faptul că regelui îi era permis să convoace şi să consulte, pe lîngă senatori, şi alţi bărbaţi care-i inspirau încredere nu se poate dovedi, ce-i drept, prin material faptic, însă cu greu se poate pune la îndoială. Totuşi, sfatul nu este o poruncă; regele poate să-l ignore, fără ca senatului să-i stea la dispoziţie alt mijloc pentru a-şi traduce în fapt convingerea decît dreptul de casaţie amintit mai sus ; dar nici acesta nu avea o aplicabilitate generală. „Eu v-am ales nu pentru a fi condus de către voi, ci pentru a vă porunci”; aceste cuvinte, atribuite ulterior regelui Romulus de către un scriitor, definesc în esenţă poziţia senatului.

Să rezumăm. Comunitatea cetăţenilor romani era aceea de care se lega conceptul de suveranitate; dar ea nu avea niciodată dreptul de a acţiona singură, ci posibilitatea de a coopera, însă numai atunci cînd ordinea în vigoare urma să fie derogată. Alături de ea se afla adunarea bătrînilor comunităţii – un colegiu de magistraţi cu putere regală, desemnaţi pe viaţă. Aceasta era menită să administreze, prin membrii săi, magistratura regală în cazul vacanţei, pînă la reocuparea definitivă a acesteia, şi împuternicită să abroge hotărîrile ilegale ale adunării poporului. Puterea regală a fost, cum spune Sallustius, absolută şi, în acelaşi timp, limitată de legi (imperium legitimum); absolută, întrucît porunca regelui, dreaptă sau nedreaptă, trebuia să fie îndeplinită necondiţionat; limitată, întrucît o poruncă, contrară ordinii consacrate şi nesancţionată de către autenticul suveran, poporul, nu putea să genereze consecinţe legale durabile. Aşadar, cea mai veche constituţie romană a fost, în anumite privinţe, monarhia constituţională inversă. În această ultimă formă de guvernare, regele este privit drept posesorul şi purtătorul puterii suverane de stat şi, în consecinţă, numai el are dreptul de graţiere; în loc de a fi un apanaj al coroanei, ca în Anglia, era o prerogativă a poporului, în timp ce întreaga guvernare revenea conducătorului comunităţii. În fine, dacă ne întrebăm care era relaţia statului însuşi cu părţile sale componente, constatăm că statul roman se distanţează în egală măsură de inconsistenţa unei simple federaţii defensive, ca şi de ideea modernă a unei omnipotenţe absolute. Comunitatea îşi exercita, desigur, puterea asupra persoanei cetăţeanului prin stabilirea de sarcini publice şi pedepsirea contravenţiilor şi delictelor; însă o lege specială care să pedepsească sau să ameninţe individul pentru fapte nerecunoscute de către toţi drept reprobabile, chiar dacă procedura era respectată întocmai, li s-a părut romanilor întotdeauna ca un act injust şi arbitrar. Comunitatea a fost şi mai limitată cu privire la dreptul de proprietate şi, legat de acesta mai mult întîmplător decît dependent de el, la dreptul familial; la Roma, familia n-a fost distrusă ca în statul militarizat al lui Licurg, comunitatea mărindu-se pe cheltuiala acesteia. Unul dintre principiile cele mai incontestabile şi mai remarcabile ale vechii constituţii romane este acela că statul putea să întemniţeze şi să execute cetăţeanul, însă nu putea să-i înlănţuiască fiul, nici să-i ia pămîntul şi nici chiar să-i impună o taxă. În aceste privinţe şi în altele asemănătoare, însăşi comunitatea a fost limitată în raport cu cetăţeanul. Această limitare nu exista doar formal, ci şi-a găsit expresia şi aplicarea practică în vetoul constituţional al senatului, care, în mod sigur, a fost îndreptăţit şi obligat să caseze fiecare hotărîre a comunităţii, care contravenea dreptului ordinar. Nici un stat n-a fost atotputernic în interior aşa cum a fost statul roman; însă în nici un alt stat cetăţeanul cu o comportare ireproşabilă nu trăia într-o securitate mai deplină, atît faţă de concetăţenii săi, cît şi faţă de statul însuşi. După aceste principii s-a guvernat comunitatea romană, un popor liber, care ştia să asculte, renunţînd la toate înşelăciunile mistice sau sacerdotale, într-o egalitate deplină, atît de lege, cît şi de cetăţeni, păstrînd totodată caracterul riguros al naţionalităţii proprii, în timp ce, pe cît de mărinimos, pe atît de înţelept – după cum vom vedea mai jos –, porţile erau larg deschise relaţiilor cu celelalte cetăţi şi popoare. Această constituţie n-a fost nici făurită, nici împrumutată, ci s-a dezvoltat în interiorul şi prin intermediul poporului roman. Se înţelege că ea se bazează pe mai vechea constituţie italică, greco-italică şi indo-germanică, însă între constituţiile pe care le întîlnim în poemele homerice sau în relatarea lui Tacitus despre Germania şi vechea organizare a statului roman se află totuşi o lungă succesiune de forme statale. O expresie a puterii suverane a comunităţii găsim şi în aclamaţia adunării elene, şi în lovirea scutului la cea germană; aceste forme elementare sînt însă foarte departe de jurisdicţia organizată şi deliberarea ordonată