a adunării curiilor latine. De asemenea, este posibil ca, aşa cum regalitatea romană a împrumutat în mod sigur mantaua de purpură şi sceptrul de fildeş de la greci – şi nu de la etrusci –, ea să fi preluat de la alte popoare şi pe cei doisprezece lictori şi alte asemenea elemente exterioare. Exprimarea tuturor conceptelor ei prin cuvinte latine dovedeşte că dezvoltarea constituţiei romane a aparţinut exclusiv Romei sau cel puţin numai Latiumului şi că elementele împrumutate sînt puţine şi nesemnificative. Această constituţie a statornicit principiul de bază al statului roman pentru toate timpurile; în ciuda formelor sale diferite, este limpede că, atît timp cît va exista o comunitate romană, magistratul va avea imperium nelimitat. Sfatul bătrînilor sau senatul este cea mai înaltă autoritate consultativă în stat, iar fiecare derogare de la lege necesită sancţiunea din partea suveranului sau a adunării poporului.

 

1. Trimiterile la pagini se referă la ediţia tipărită. Cifrele romane indică numărul volumului (a se vedea Cuprinsul); acolo unde acesta nu apare, trimiterea se face în cadrul aceluiaşi volum.

Capitolul VI

Non-cetăţenii şi constituţia reformată

Istoria fiecărei naţiuni, a celei italice însă înainte de toate, este un vast sistem de încorporări. Roma celor mai străvechi timpuri despre care ni s-au păstrat mărturii este o unitate tripartită, iar încorporări asemănătoare nu încetează decît odată cu încremenirea romanităţii. În afara acestei prime contopiri a ramnilor, titiilor şi lucerilor, despre care nu cunoaştem decît că s-a petrecut, încorporarea cea mai veche de acest fel este aceea prin care romanii Colinei se integrează în Roma palatină. În momentul în care urmau să se contopească, organizarea celor două comunităţi trebuie să fi fost identică în esenţă, iar problema ivită din cauza unificării a fost pusă probabil în aşa fel, încît a trebuit să se aleagă între menţinerea instituţiei duble sau abolirea unuia dintre sisteme şi extinderea celuilalt asupra celor două comunităţi unite. În ceea ce priveşte sanctuarele şi instituţiile sacerdotale, s-a respectat prima soluţie. Comunitatea romană avea de acum înainte două corporaţii de salientes şi de luperci şi, cum avea un Marte dublu, avea doi preoţi ai lui Marte, dintre care unul, cel de pe Palatin, se va numi mai tîrziu „preot al lui Marte”, în timp ce acela de pe Colină se va numi „preot al lui Quirinus”. Deşi nu se poate dovedi, este probabil că colegiile sacerdotale vechi ale Romei, auguri, pontifi, vestale, feţiali s-au născut din combinarea colegiilor comunităţilor de pe Palatin şi Quirinal. În diviziunea teritorială, oraşul colinar de pe Quirinal a fost adăugat ca al patrulea cartier celorlalte trei ale oraşului palatin: Subura, Palatin şi suburbia Esquiliae. În timp ce în încorporarea originară comunităţile unite au fost recunoscute şi după fuziune, cel puţin ca o parte a noului corp de cetăţeni, şi şi-au păstrat astfel, într-un anumit sens, entitatea politică, acest fenomen nu s-a mai repetat nici în cazul romanilor Colinei, nici în cel al proceselor de anexiune de mai tîrziu. După unire, comunitatea romană a continuat să fie divizată, ca şi înainte, în trei triburi, fiecare cuprinzînd cîte zece curii, iar romanii de pe Colină, care erau sau nu împărţiţi în triburi, au fost încorporaţi în triburile şi curiile existente. Probabil că această fuziune s-a petrecut astfel încît fiecare trib şi fiecare curie să primească un anumit număr de cetăţeni noi, fără ca aceştia să se fi confundat în întregime cu cei vechi. Altfel spus, fiecare trib s-a dedublat, astfel încît titii, ramni şi luceri s-au împărţit încă o dată în „primii” şi „cei din urmă” (priores, posteriores). Tocmai de această realitate se leagă dispunerea în perechi în toate instituţiile organice ale comunităţii. Astfel, cele trei perechi ale fecioarelor sacre sînt desemnate în mod special ca reprezentante ale celor trei triburi, cu primul şi al doilea rang al acestora; şi este aproape sigur că cele şase capele argeene şi perechea de Lari adorată în fiecare stradă au o origine asemănătoare. Această organizare apare înainte de toate în armată; după unire, fiecare jumătate de trib al comunităţii tripartite furnizează o sută de cavaleri; astfel, cavaleria civilă a sporit la şase centurii, iar numărul centurionilor, de la trei la şase. Tradiţia nu ne-a păstrat nici o ştire referitoare la o înmulţire corespunzătoare a pedestrimii, dar aceasta este însă fără îndoială originea obiceiului de mai tîrziu de a recruta legiunile două cîte două; iar dublarea recrutării a condus, fără îndoială, la numărul de şase comandanţi ai detaşamentelor legiunii, dublîndu-se cei trei originari. Este sigur că nu a avut loc o înmulţire corespunzătoare a locurilor în senat; numărul de trei sute de senatori a rămas, pînă în secolul al VII-lea (I), cel consacrat, ceea ce nu exclude posibilitatea ca un anumit număr dintre bărbaţii cei mai de vază ai comunităţii anexate să fi intrat în senatul oraşului palatin. Aceleaşi reguli au fost respectate în cazul magistraturilor; comunitatea unită era comandată de un singur rege, iar despre reprezentantul său principal, administratorul oraşului, se poate afirma acelaşi lucru. Instituţiile sacre ale oraşului de pe Colină au fost, după cum s-a văzut, menţinute, iar numărul de cetăţeni astfel dublat trebuia să furnizeze un contingent dublu; din alte puncte de vedere însă, încorporarea oraşului quirinal în cel palatin a însemnat subordonarea primului faţă de al doilea. Există temeiuri care sprijină presupunerea că această distincţie între cetăţenii vechi de pe Palatin şi cei noi de pe Quirinal s-a confundat iniţial cu aceea existentă între primii şi secunzii dintre titii, ramni şi luceri, iniţial triburile din cetatea Quirinal fiind, în consecinţă, „secunzii”. Această deosebire a oferit desigur mai degrabă un avantaj onorific decît unul efectiv, asemănător celui consacrat mai tîrziu cu ocazia votărilor din senat, de a-i interoga mai întîi pe senatorii din ginţile mai vechi şi apoi pe cei din minores gentes. La fel, cartierul colinar a fost de