un rang inferior chiar faţă de suburbia cartierului palatin, preotul de pe Quirinal al lui Marte, inferior celui de pe Palatin, salientes şi luperci de pe Quirinal, inferiori celor de pe Palatin. Încorporarea aceasta, prin care comunitatea palatină a asimilat-o pe cea quirinală, desemnează aşadar o etapă intermediară între contopirea cea mai veche a titiilor, ramnilor şi lucerilor şi toate încorporările de mai tîrziu. Comunitatea încorporată nu putea să formeze un trib separat în noul întreg, ci o parte distinctă în cadrul fiecărui trib. Instituţiile ei sacerdotale nu numai că au fost menţinute, ceea ce se va întîmpla şi mai tîrziu, cu ocazia cuceririi Albei de exemplu, ci au fost înălţate la rangul de instituţii ale comunităţii unite, ceea ce nu se va mai întîmpla în cazul anexiunilor ulterioare.

Această contopire a două comunităţi asemănătoare prin elementele lor esenţiale a produs mai degrabă o creştere cantitativă decît o transformare intrinsecă a comunităţii existente. De asemenea, din această epocă datează primele începuturi ale unui al doilea proces de încorporare, care s-a desfăşurat mult mai lent şi a avut urmări mult mai profunde; aceasta este contopirea dintre cetăţeni şi locuitori. În toate timpurile au existat, alături de cetăţeni, dependenţi, „supuşii” (clientes), cum au fost numiţi, fiind legaţi de diversele familii de cetăţeni, sau „mulţimea” (plebs, de la pleo, plenus), cum au fost numiţi, cu un sens peiorativ, din cauza lipsei drepturilor politice. Elemente ale acestei clase intermediare, situată între oamenii liberi şi sclavi, au existat, cum s-a arătat (p. 57), şi în interiorul casei romane; în cadrul comunităţii însă, această clasă trebuia să cucerească, de fapt şi de drept, o importanţă mai mare, şi aceasta din două cauze. În primul rînd, comunitatea însăşi putea să aibă clienţi pe jumătate liberi, ca şi sclavi; trebuie să se fi întîmplat deseori ca, după cucerirea unui oraş şi în urma dizolvării comunităţii, comunitatea victorioasă să fi crezut de cuviinţă să nu vîndă masa cetăţenilor ca sclavi, ci să le acorde în continuare o libertate de fapt, astfel încît aceştia să intre într-o relaţie clientelară faţă de ea – fiind în realitate liberţii ei – sau, mai bine spus, faţă de rege. De asemenea, comunitatea, în virtutea puterii ei asupra indivizilor, putea să protejeze clienţii de folosirea abuzivă a puterii pe care dreptul i-o conferea stăpînului familiei. Din timpuri imemoriale a fost introdus în dreptul roman principiul care a constituit punctul de plecare al situaţiei legale a locuitorilor: dacă un stăpîn, cu ocazia unui act legal public – testament, proces, cens –, renunţa deschis sau tacit la dreptul său de stăpîn, nici el, nici urmaşii lui nu aveau puterea de a retracta acest act şi de a reclama un drept asupra persoanei libertului sau asupra descendenţilor acestuia. Clienţii şi urmaşii lor nu aveau, este adevărat, nici dreptul de cetăţenie, nici pe cel de oaspeţi; căci pentru primul era necesară acordarea acestui privilegiu din partea comunităţii, iar celălalt presupunea deţinerea unui drept de cetăţenie într-o comunitate legată de Roma printr-un tratat. Ceea ce obţineau era o libertate protejată de lege, cu toate că, de drept, erau în continuare dependenţi. În consecinţă, timp îndelungat relaţiile lor referitoare la proprietate au fost considerate, prin lege, ca şi acelea ale sclavilor, ca fiind dependente de patron, iar acesta i-a reprezentat fără îndoială în procesele civile; la fel, acesta avea privilegiul de a le impune contribuţii în caz de nevoie şi de a-i cita în procese. Cu timpul, locuitorii s-au debarasat însă de aceste îngrădiri; au început să achiziţioneze şi să înstrăineze în numele lor propriu, să reclame şi să obţină justiţia tribunalelor romane, fără medierea formală a patronului lor. Egalitatea în drepturi în ceea ce priveşte căsătoria şi moştenirea a fost acordată mai degrabă străinilor decît acestor oameni, care n-au fost liberi în realitate şi nu aparţineau nici unei comunităţi (p. 43); ei n-au putut fi totuşi împiedicaţi să încheie căsătorii în cercul propriu şi, în consecinţă, să acceadă la raporturile legale izvorîte din căsătorie – puterea maritală şi paternală, de agnaţiune şi de gintă, relaţiile de moştenire şi de tutelă –, care s-au modelat după cele ale cetăţenilor. Exercitarea dreptului de ospitalitate a produs consecinţe asemănătoare, în măsura în care străinii, în virtutea acestuia, s-au aşezat permanent la Roma, întemeind un cămin propriu sau chiar cumpărînd bunuri imobiliare. În această privinţă, trebuie să fi dominat la Roma, din timpuri imemoriale, principiile cele mai liberale. Dreptul roman nu cunoaşte nici calitatea masei succesorale, nici sechestrarea bunurilor imobiliare; pe de o parte, permite fiecărui bărbat care avea dreptul de a semna acte să dispună neîngrădit de averea sa, pe de alta, după cîte ştim, a oferit fiecărui individ, care a fost autorizat să aibă relaţii cu cetăţeni romani, chiar şi străinilor şi clienţilor, dreptul nelimitat de a deţine bunuri mobile şi, după ce imobilele au putut intra în proprietatea particulară, dreptul de a deţine şi bunuri imobiliare la Roma. Căci Roma era un oraş comercial, care datora începutul importanţei sale relaţiilor internaţionale şi care, cu un liberalism mărinimos, a acordat dreptul de şedere fiecărui copil născut dintr-o căsătorie neconsacrată, fiecărui sclav eliberat, fiecărui străin imigrat care renunţa la drepturile de cetăţean din patria sa şi chiar unui număr mare de străini care îşi păstrau drepturile de cetăţeni ai unei comunităţi străine.

Aşadar, la început, cetăţenii au fost într-adevăr protectorii, iar non-cetăţenii protejaţii; numai că, la fel ca în toate comunităţile care permit aşezarea, dar îşi rezervă dreptul de cetăţenie, menţinerea acestei relaţii de drept în armonie cu cea de fapt a devenit şi la Roma dificilă şi, mai tîrziu, tot mai problematică. Înflorirea comerţului, dreptul de a se aşeza în capitală, acordat tuturor latinilor datorită Ligii latine, frecvenţa eliberărilor din sclavie, în creştere datorită sporirii bunăstării, trebuie să fi produs, chiar şi în timp de pace, o afluenţă disproporţionată a imigranţilor. Numărul acestora sporea în cea mai mare parte prin populaţia oraşelor vecine, învinse cu forţa armelor şi încorporate Romei; această populaţie, fie că era mutată la