Roma, fie că rămînea în cetatea de origine, redusă la rangul de sat, îşi schimba dreptul originar de cetăţean cu cel de „metec” roman. Pe de altă parte, războiul împovăra în exclusivitate pe cetăţenii vechi şi rărea mereu rîndurile urmaşilor patricienilor, în timp ce imigranţii profitau de succesele obţinute în războaie fără a plăti cu sîngele lor pentru aceasta. Este surprinzător că în astfel de condiţii patriciatul roman nu s-a împuţinat cu mult mai repede decît s-a întîmplat în realitate. Cauza conservării lui încă un timp foarte îndelungat, ca o comunitate numeroasă, este greu explicabilă prin acordarea dreptului de cetăţenie romană mai multor familii distinse din afară, în urma emigrării acestora din patria lor sau în urma cuceririi cetăţii lor, întrucît se pare că atribuirea acestui drept a fost caracterizată de la început de zgîrcenie şi a devenit tot mai sporadică, de vreme ce acest privilegiu a fost tot mai preţuit. De o importanţă mai mare trebuie să fi fost introducerea căsătoriei civile, prin care un copil născut din părinţi patricieni, care trăiau împreună ca persoane căsătorite, fără confarreatio însă, primea dreptul de cetăţean cu drepturi depline, la fel ca şi copilul născut din căsătoria prin confarreatio. Căsătoria civilă, existentă la Roma înaintea Legii Celor Douăsprezece Table, cu certitudine o instituţie neoriginară însă, a fost introdusă tocmai pentru a frîna împuţinarea patriciatului, fapt care poate fi acceptat cel puţin ca probabil. La aceasta se adaugă măsurile care au fost adoptate încă din cele mai vechi timpuri pentru a asigura numeroşi descendenţi în cadrul fiecărei familii (p. 54); şi nu este imposibil ca, într-un scop asemănător, toţi copiii născuţi de mame patriciene într-o căsătorie neconsacrată sau în afara căsătoriei să fi fost admişi, mai tîrziu, în rîndul cetăţenilor. Totuşi, nefiind supus nici unei îngrădiri, numărul imigranţilor creştea continuu, în timp ce acela al cetăţenilor putea numai, în cazul cel mai fericit, să nu scadă; în consecinţă, locuitorii au dobîndit cu necesitate, pe nesimţite, o situaţie diferită şi mai liberă. Non-cetăţenii nu mai erau în exclusivitate sclavi eliberaţi şi străini care aveau nevoie de protecţie; în rîndurile lor erau şi foşti cetăţeni ai oraşelor latine învinse în război şi mai ales colonişti latini, care trăiau la Roma nu prin favoarea regelui sau vreunui alt cetăţean, ci în virtutea dreptului confederaţiei. Ei dobîndeau în patria nouă bunuri mobile şi imobile, nefiind stingheriţi de dreptul patrimonial, şi îşi lăsau proprietatea ca moştenire copiilor şi nepoţilor lor, la fel ca şi cetăţenii. Dependenţa umilitoare care îi lega de casele particulare slăbea din ce în ce mai mult. Sclavul eliberat şi străinul imigrat rămîneau totuşi complet izolaţi în stat; acest fapt nu mai era însă valabil pentru copiii lor, cu atît mai puţin pentru nepoţii lor, iar relaţiile cu patronul pierdeau astfel tot mai mult din importanţa lor originară. În timpurile vechi, clientul era obligat să recurgă la medierea patronului pentru apărarea drepturilor sale; în urma consolidării statului şi a diminuării importanţei clanurilor şi familiilor, clientul putea din ce în ce mai des să obţină sentinţa într-un proces din partea regelui însuşi, fără medierea patronului. Un număr mare al non-cetăţenilor, în principal membrii comunităţii latine dizolvate, s-au găsit, aşa cum am amintit mai sus, de la început nu în relaţie clientelară faţă de un particular, ci faţă de rege şi suveran, servind aşadar unui singur stăpîn căruia, deşi într-un fel diferit, îi datorau supunere şi cetăţenii. Regelui, a cărui putere depindea la urma urmei de bunăvoinţa supuşilor săi, trebuie să-i fi convenit să aibă prin clienţii săi o asociaţie de obligaţi: cadourile şi succesiunile fără moştenitor îi umpleau tezaurul – chiar şi impozitul pentru protecţie, pe care locuitorii îl plăteau regelui, trebuie să fi fost o sursă de venituri pentru el; corvezile le putea reclama în nume propriu şi îi găsea întotdeauna gata să se înroleze în suita protectorului lor. Astfel, alături de cetăţeni, a prosperat a doua comunitate a Romei; din clienţi au rezultat plebeii. Această schimbare de nume este semnificativă; de drept, nu există nici o deosebire între client şi plebeu, între supus şi bărbatul din popor; de fapt însă, deosebirea este una foarte însemnată, întrucît prima denumire defineşte relaţia de dependenţă faţă de un membru al comunităţii cu drepturi depline, în timp ce a doua desemnează numai lipsa drepturilor politice. După ce a dispărut sentimentul unei dependenţe speciale, locuitorul liber l-a resimţit pe acela al inferiorităţii politice şi numai autoritatea regelui, care-i guverna în mod egal pe toţi, a putut împiedica izbucnirea unei lupte politice între comunitatea privilegiată şi cea neprivilegiată.

Primul pas spre contopirea celor două părţi ale poporului nu s-a realizat însă pe calea revoluţiei pe care părea s-o prevestească această opoziţie. Reforma constituţională, care a împrumutat numele regelui Servius Tullius, este învăluită de obscuritatea caracteristică tuturor evenimentelor unei epoci care ne este cunoscută nu prin tradiţia istorică, ci numai datorită deducţiilor bazate pe instituţiile posterioare. Caracterul ei dovedeşte însă că nu a putut fi cerută de către plebei, întrucît noua constituţie le impunea numai îndatoriri, fără a le acorda şi drepturi. Ea îşi datorează originea fie iscusinţei unuia dintre regii Romei, fie dorinţei presante a cetăţenilor de a fi parţial eliberaţi de serviciul militar prin impunerea acestei obligaţii non-cetăţenilor. Prin constituţia serviană, obligaţia serviciului militar şi, legată de aceasta, aceea de a-i furniza statului bani în caz de nevoie (tributum) au fost impuse nu numai cetăţenilor propriu-zişi, ci şi proprietarilor de pămînturi, „domiciliaţi” (adsidui) sau „bogaţi” (locupletes), fie ei cetăţeni sau numai locuitori. Serviciul militar s-a transformat dintr-o sarcină impusă persoanei într-una impusă proprietăţii. Într-o prezentare detaliată, această organizare s-a desfăşurat după cum urmează. Fiecare bărbat domiciliat avea obligaţia de a se afla sub arme de la vîrsta de şaptesprezece pînă la cea de şaizeci de ani; în această categorie au intrat şi băieţii născuţi în casa unui părinte imigrat, fără deosebire de origine, astfel încît şi libertul trebuia să se înroleze dacă, în mod excepţional, dobîndise o proprietate. Nu ştim cum au fost trataţi străinii care au devenit proprietari la