Roma; probabil că a existat o prevedere conform căreia nici un străin nu putea achiziţiona proprietate romană fără a se muta cu totul la Roma, intrînd astfel în rîndul locuitorilor şi, implicit, al celor obligaţi la serviciul militar. După mărimea proprietăţii lor, bărbaţii obligaţi la serviciul militar au fost împărţiţi în cinci „chemări” (classes, de la calare), numai cei din prima „chemare”, compusă din aceia care deţineau un lot întreg de pămînt, trebuind să apară în armură completă; astfel, ei au fost consideraţi prin excelenţă drept cei chemaţi la serviciul militar (classici). Următoarele patru categorii, ale proprietarilor mai mici – posesorii a trei sferturi, ai jumătăţilor, sferturilor şi optimilor de lot –, au fost obligate la serviciul militar, dar nu cu armură completă. Conform împărţirii pămîntului din această epocă, mai mult de jumătate din totalul ţăranilor cultivau loturi întregi, în timp ce fiecare dintre categoriile care deţineau trei sferturi, jumătate sau un sfert de lot formau abia a opta parte din numărul total. Din această cauză, s-a stabilit regula ca, pentru pedestrime să fie recrutaţi, alături de optzeci de proprietari ai unui lot întreg, cîte douăzeci din fiecare categorie următoare şi douăzeci şi opt din ultima categorie. În cazul cavaleriei s-a procedat în mod similar; numărul detaşamentelor a fost triplat şi s-a deviat de la regulă atît de puţin, încît au rămas numele vechi (Tities, Ramnes, Luceres, primi şi secundi) ale celor şase detaşamente existente, fără ca non-cetăţenii să fie excluşi de la serviciul militar în cadrul acestora sau să li se interzică cetăţenilor să servească în cele douăsprezece detaşamente noi. Cauza acestei deviaţii trebuie căutată fără îndoială în faptul că detaşamentele pedestrimii erau formate pentru fiecare campanie în parte şi lăsate la vatră după întoarcerea din război, în timp ce în cavalerie bărbaţii şi caii rămîneau mobilizaţi, din considerente militare, şi pe timp de pace, organizînd periodic exerciţii care s-au perpetuat ca serbări ale cavalerilor romani pînă în epocile tîrzii. Astfel, şi cu ocazia acestei reforme escadroanele existente şi-au păstrat denumirile lor consacrate. Pentru cavalerie au fost recrutaţi proprietarii cei mai avuţi şi respectabili dintre cetăţeni şi non-cetăţeni şi, din epoci timpurii, poate chiar de la început, se pare că o anumită suprafaţă de pămînt a impus posesorului ei obligaţia de a servi în cavalerie. Alături de aceştia, exista un număr de locuri vacante, întrucît femeile nemăritate, tinerii minori şi bătrînii fără copii, care deţineau pămînt, au fost îndemnaţi să furnizeze cai unor militari – fiecare cavaler avea doi cai – şi să-i hrănească, în schimbul serviciului propriu. În general, unui cavaler îi reveneau nouă pedestraşi; însă în cadrul serviciului efectiv, cavalerii au fost menajaţi într-o mai mare măsură. Clasa celor care nu erau proprietari („procreatorii de copii”, proletarii) trebuia să furnizeze geniştii şi muzicanţii, ca şi un număr de supleanţi (adcensi, „daţi peste număr”), care însoţeau neînarmaţi trupele (velati) şi care, în cazul în care se formau breşe în linia de luptă, intrau în front cu armele celor răniţi sau căzuţi.

În scopul recrutării pedestrimii, cetatea a fost împărţită în patru „părţi”, prin care a fost înlăturată vechea diviziune tripartită, cel puţin ca importanţă teritorială. Acestea erau Palatinul, care cuprindea înălţimea omonimă şi Velia; Subura, căreia îi aparţineau strada numită astfel, Carinele şi Caelius, Esquilinul şi regiunea colinară, formată din Quirinal şi Viminal, „colinele”, cum au fost denumite pentru a le distinge de „munţii” Capitoliului şi Palatinului. Despre formarea acestor districte s-a vorbit mai sus (pp. 50-51) şi s-a arătat cum ele s-au născut din vechiul oraş dublu, palatin şi quirinal. În afara zidurilor, fiecare district trebuie să fi cuprins teritoriul agrar care îi aparţinea, Ostia făcînd parte din cel palatin. Cele patru districte au avut aproximativ aceeaşi populaţie, după cum o dovedesc contingentele de recrutare egale. Această împărţire, care s-a aplicat iniţial asupra pămîntului şi, în consecinţă, asupra celui care îl deţinea, a avut întotdeauna numai un caracter administrativ; niciodată nu a implicat o semnificaţie religioasă. Cele şase capele ale misterioşilor argeeni existente în fiecare district al oraşului nu le conferea acestora un caracter sacral, aşa cum ridicarea unui altar consacrat Larilor în fiecare stradă nu „sacraliza” străzile. Fiecare dintre aceste districte militare trebuia să furnizeze nu numai a patra parte din forţa militară totală, ci şi a fiecărei subdiviziuni militare, astfel încît fiecare legiune şi fiecare centurie să numere la fel de mulţi înrolaţi din fiecare regiune. Fără îndoială, această măsură avea drept scop anularea tuturor contradicţiilor de natură gentilică sau teritorială înăuntrul singurului contingent al comunităţii şi, mai ales, contopirea locuitorilor şi cetăţenilor într-un singur popor, prin puterea uriaşă a spiritului militar nivelator.

Populaţia în stare să poarte armele a fost împărţită, din punct de vedere militar, în două contingente; primul, „tinerii”, cuprinzînd bărbaţii de la şaptesprezece pînă la patruzeci şi şase de ani, a fost folosit cu precădere în campanii, în timp ce „bătrînii” apărau zidurile în patrie. Unitatea militară a pedestrimii a rămas în continuare vechea legiune (p. 63), o falangă completă, înarmată şi organizată după vechea tradiţie dorică, cuprinzînd trei mii de militari pe şase rînduri în adîncime şi formînd un front de cinci sute de soldaţi dotaţi cu armament greu; la aceştia se adaugă 1.200 de soldaţi neînarmaţi (velites, p. 63). Primele patru rînduri ale fiecărei falange le formau hopliţii în armură completă, fiind cei care deţineau un lot întreg de pămînt; în rîndurile cinci şi şase au fost aşezaţi ţăranii, mai puţin înarmaţi, din categoriile a doua şi a treia; ultimele două categorii se adăugau falangei formînd ultimele rînduri sau luptînd alături de aceasta, ca trupe uşor înarmate. Au fost astfel luate măsuri pentru închiderea rapidă a unor breşe accidentale, atît de funeste pentru falangă. Aşadar, în fiecare legiune intrau 42 de centurii sau 4.200 de militari, dintre care 3.000 de hopliţi (2.000 din prima categorie şi cîte 500 din următoarele două categorii) şi 1.200 de soldaţi uşor înarmaţi (500 din categoria a patra, 700 din cea de-a cincea); fiecare