district de recrutare furniza fiecărei legiuni 1.050 de militari, iar fiecărei centurii, 25. În mod normal, în campanie plecau două legiuni, iar celelalte două îndeplineau serviciul de garnizoană în patrie. Contingentul ordinar al pedestrimii se ridica astfel la patru legiuni, adică 16.800 de militari, 80 de centurii din prima categorie, cîte 20 din următoarele trei şi 28 din ultima categorie, fără a lua în calcul cele două centurii de rezervă, geniştii şi muzicanţii. La toţi aceştia se adaugă cavaleria, cu 1.800 de cai; în campanie se obişnuia însă să se alăture fiecărei legiuni numai trei centurii. Efectivul normal al armatei romane, compusă din primul şi al doilea contingent, se ridica astfel la aproape 20.000 de militari, număr care, atunci cînd a fost introdusă noua organizare, trebuie să fi corespuns, neîndoielnic, efectivului real al celor în stare să poarte armele. Creşterea populaţiei n-a determinat sporirea numărului centuriilor, ci întărirea diferitelor detaşamente, fără a abandona cu totul numărul consacrat. De fapt, corporaţiile romane, limitate foarte sever la un anumit număr de membri, au nesocotit adesea limitele care le-au fost impuse, admiţînd un surplus de membri.

Concomitent cu această nouă organizare a armatei, s-a impus statului revizuirea mai atentă a situaţiei proprietăţii funciare. Fie alcătuită pentru prima dată, fie organizată acum cu mai multă rigoare, cert este că din această perioadă datează introducerea unei cărţi funciare, în care orice proprietar de pămînt trebuia să-şi înscrie terenurile, anexele, servitorimea, sclavii, animalele de tracţiune şi de povară. Orice înstrăinare care nu avusese loc în public şi în prezenţa martorilor era declarată nulă, iar din patru în patru ani trebuia să aibă loc o revizuire a registrului funciar, care constituia şi documentul de referinţă pentru recrutare.

După toate aparenţele, această constituţie a avut la origine un caracter exclusiv militar. În nici un detaliu al structurii ei nu întîlnim vreo trăsătură care să indice altă destinaţie a centuriilor decît cea militară; celui obişnuit să reflecteze asupra acestor lucruri, observaţia ar trebui să-i fie suficientă pentru a lămuri că aplicarea acestei constituţii în scopuri politice a fost o inovaţie ulterioară. De asemenea, regula prin care toţi cei trecuţi de şaizeci de ani erau excluşi din centurii devine absurdă, dacă acestea ar fi fost destinate iniţial să reprezinte, precum centuriile şi alături de ele, comunitatea cetăţenilor. Chiar dacă organizarea pe centurii a fost introdusă numai pentru mărirea capacităţii militare prin includerea locuitorilor – nimic nefiind mai eronat, în consecinţă, decît prezentarea constituţiei serviene ca moment al introducerii timocraţiei la Roma –, noua obligaţie impusă locuitorilor, aceea de a purta arme, a exercitat o puternică influenţă asupra poziţiei lor politice. Cine trebuie să devină soldat poate deveni şi ofiţer, cel puţin atît timp cît statul nu este corupt; neîndoielnic, la Roma şi plebeii puteau acum să fie numiţi centurioni şi tribuni militari. Chiar dacă instituţia centuriilor n-a fost destinată să micşoreze privilegiile deţinute exclusiv de cetăţeni, anterior reprezentaţi de curii, drepturile exercitate pînă atunci de ei, nu în virtutea adunării curiilor, ci în virtutea contingentului cetăţenilor, trebuiau să treacă inevitabil asupra noilor centurii ale cetăţenilor şi imigranţilor. În consecinţă, centuriile sînt cele care sancţionează testamentele soldaţilor înainte de bătălie (p. 64) şi pe care regele trebuia să le consulte înainte de a începe un nou război de cucerire. Luînd în considerare evoluţia ulterioară, este important să remarcăm aceste prime indicii ale unei participări a centuriilor la viaţa publică; centuriile au dobîndit însă aceste drepturi mai mult pe calea consecinţelor naturale decît printr-o acţiune premeditată; acum, ca şi înaintea reformei serviene, adunarea cetăţenilor a fost considerată o veritabilă comunitate a cetăţenilor, al cărei omagiu obliga întregul popor faţă de rege. Alături de aceşti cetăţeni autentici se aflau clienţii, domiciliaţii sau, cum au fost numiţi mai tîrziu, „cetăţenii fără drept de sufragiu” (cives sine suffragio). Aceştia luau parte la lucrările publice, la serviciul militar, la corvezi (de aici municipes) şi plăteau impozit; dar ei nu mai plăteau taxa de protecţie, obligatorie în continuare numai străinilor, aflaţi în afara tribus-urilor, altfel spus, „metecilor” fără domiciliu (aerarii). Dacă în rîndurile comunităţii n-au existat iniţial decît două clase, cetăţenii şi clienţii, acum au fost stabilite trei clase politice: cetăţenii activi, cei pasivi şi cei protejaţi. Aceste categorii vor exercita, timp de mai multe secole, o influenţă determinantă asupra dreptului constituţional al Romei.

Asupra modului şi momentului apariţiei acestei noi organizări militare în viaţa comunităţii romane nu putem face decît supoziţii. Ea presupune existenţa celor patru cartiere; altfel spus, zidul servian trebuie să fi fost ridicat înaintea implementării reformei. Totuşi, teritoriul oraşului trebuie să fi depăşit cu mult graniţele sale originare, de vreme ce putea să furnizeze 8.000 de proprietari (sau fii ai acestora) ai unui lot întreg de pămînt şi tot atîţia proprietari (sau fii ai acestora) ai unei părţi de lot şi, pe lîngă aceştia, un număr de proprietari mai mari sau pe fiii lor. Ce-i drept, nu cunoaştem suprafaţa unui lot roman, însă el nu poate fi estimat la o suprafaţă mai mică de 20 de iugera. Dacă acceptăm ca limită inferioară 10.000 de proprietari ai unui lot întreg, obţinem o suprafaţă de nouă mile pătrate germane; adăugînd calculului şi păşunile, locul ocupat de clădiri şi dune, acest teritoriu trebuie să fi ocupat, în perioada în care a fost realizată această reformă, cel puţin o suprafaţă de 20 de mile pătrate, dacă nu chiar una şi mai întinsă. Dacă respectăm tradiţia, trebuie să presupunem un număr de 84.000 de cetăţeni proprietari şi în stare să poarte armele; atîţia, se spune, ar fi numărat Servius cu ocazia primului census. O privire pe hartă ne învaţă însă că acest număr este eronat; probabil că nu se bazează pe tradiţia originară, ci a fost calculat pornindu-se de la cei 16.800 de bărbaţi în stare să poarte armele, care constituiau forţa ordinară a pedestrimii; adoptînd drept medie un număr de cinci persoane pentru o familie, au rezultat 84.000 de cetăţeni liberi, activi şi pasivi. Acest număr a fost confundat