cu numărul celor în stare să poarte armele. Chiar admiţînd numai aceste estimaţii moderate, cu un teritoriu de aproximativ 16.000 de loturi, respectiv cu o populaţie de aproape 20.000 de bărbaţi în stare să poarte armele şi cel puţin încă de trei ori atîtea femei, atîţia copii şi bătrîni, persoane fără proprietate şi sclavi, nu se poate respinge ipoteza că, înainte de implementarea constituţiei serviene, era ocupat nu numai teritoriul dintre Tibru şi Anio, ci a fost cucerit şi ţinutul alban. Aceste supoziţii concordă cu tradiţia. Proporţia numerică originară a patricienilor şi plebeilor în armată nu poate fi stabilită. În general, este evident, pe de o parte, că această instituţie serviană nu s-a născut dintr-un conflict între categoriile de cetăţeni, ci poartă amprenta unui legiuitor reformator, asemenea constituţiei lui Licurg, a lui Solon, a lui Zaleucos; pe de alta, că s-a dezvoltat sub influenţă greacă. Analogii singulare ne-ar putea înşela: de exemplu, coincidenţa, remarcată şi de către antici, că atît la Corint, cît şi la Roma văduvele şi orfanii trebuiau să furnizeze cai cavalerilor; însă armura şi formaţiunea de luptă specifice sistemului grecesc al hopliţilor nu sînt, desigur, o simplă coincidenţă. Dacă luăm în considerare faptul că tocmai în secolul al II-lea al Romei (VII), statele greceşti din Italia sudică trec de la o constituţie autentic gentilică la una mai avansată, care aşază puterea în mîinile proprietarilor, recunoaştem aici imboldul care a dat naştere reformei serviene – o modificare de constituţie, care se întemeiază în esenţă pe aceeaşi idee fundamentală, cursul ei nefiind deviat decît de severa formă monarhică a statului roman.

Capitolul VII

Hegemonia Romei în Latium

Curajoasa şi pătimaşa populaţie italică nu trebuie să fi dus niciodată lipsă de confruntări, atît în interiorul său, cît şi cu vecinii; odată cu progresul civilizaţiei şi al culturii, confruntările trebuie să fi degenerat treptat în războaie, incursiunile de pradă, în expediţii de cucerire şi trebuie să fi început conturarea puterilor politice. Însă nici un Homer italic nu ne-a transmis imaginea acestor lupte originare şi a acestor incursiuni de jaf, prin care se formează şi se exteriorizează caracterul popoarelor, precum cel al bărbatului în jocurile şi peregrinările adolescentului; nici tradiţia istorică nu ne permite să recunoaştem, fie şi aproximativ, dezvoltarea relaţiilor politice ale fiecărui canton latin în parte. Doar în cazul Romei putem urmări, într-o oarecare măsură, extinderea puterii şi a teritoriului. Graniţele cele mai vechi ale comunităţii romane unite au fost determinate mai sus; înspre interiorul ţării ele se aflau, în medie, la o distanţă de numai o milă germană faţă de localitatea principală a cantonului şi numai înspre ţărm se extindeau pe o distanţă de peste trei mile germane, pînă la gura Tibrului (Ostia). „Triburi mai mari şi altele mai mici,” – spune Strabon în descrierea celei mai vechi Rome – „dintre care unele trăiau în sate independente şi n-au fost supuse nici unei uniuni de triburi”. Primele extinderi ale teritoriului roman par să fi avut loc în detrimentul acestor vecini înrudiţi.

Comunităţile latine situate pe cursul superior al Tibrului şi între Tibru şi Anio, Antemnae, Crustumerium, Ficulnea, Medullia, Caenina, Corniculum, Cameria, Collatia, fiind aşezate în imediata vecinătate, reprezentau cel mai mare pericol pentru Roma; se pare că acestea şi-au pierdut libertatea din cele mai vechi timpuri prin forţa armelor romanilor. Singura comunitate care-şi păstrează pînă mai tîrziu independenţa în acest district este Nomentum, care şi-a salvat libertatea printr-o alianţă cu Roma; pentru stăpînirea Fidenei, capul de pod al etruscilor de pe malul stîng al Tibrului, au luptat cu sorţi schimbători latinii şi etruscii, mai exact romanii şi veienţii. Soarta luptei împotriva Gabiei, care stăpînea cîmpia dintre Anio şi Munţii Albani, a stat mult timp în cumpănă; pînă în epoci tîrzii, veşmîntul gabian a fost sinonimul echipamentului de război, iar teritoriul gabian, prototipul pămîntului duşmanilor. În urma acestor cuceriri, teritoriul roman s-a extins, poate, pe o suprafaţă de nouă mile pătrate. O altă străveche faptă de arme a romanilor, chiar dacă este ţesută în haina legendei, s-a păstrat mai vie în memoria urmaşilor decît aceste lupte date uitării; Alba, vechea metropolă sacră a Latiumului, a fost cucerită de către trupele romane şi distrusă. Tradiţia nu ne spune cum a izbucnit conflictul şi care i-a fost deznodămîntul. Lupta celor trei fraţi gemeni romani împotriva celor trei fraţi gemeni albani nu este altceva decît o personificare a conflictului dintre două cantoane puternice şi de origine comună, dintre care cel puţin unul, cel roman, constituia o unitate tripartită. Realitatea este că nu ştim nimic mai mult decît faptul în sine al cuceririi şi distrugerii Albei de către romani. Ipotetic, nu este neverosimil ca, în acelaşi timp în care Roma se extindea în lungul rîului Anio şi pe Munţii Albani, Praeneste, care apare mai tîrziu ca metropolă a opt localităţi vecine, Tibur şi alte comunităţi latine să-şi fi rotunjit teritoriile lor în aceeaşi măsură, întemeindu-şi puterea care, mai tîrziu, va deveni considerabilă.

Mai mult decît lipsa detaliilor militare legate de desfăşurarea cuceririlor deplîngem inexistenţa mărturiilor despre caracterul şi efectele lor sub aspectul dreptului. În general, se poate aprecia că oraşele au fost tratate după acelaşi sistem de încorporare care a dat naştere Romei tripartite; dar cantoanele constrînse prin forţa armelor să intre în această comunitate nu şi-au păstrat, asemenea celor trei originare, o independenţă relativă, formînd cartiere separate în noua comunitate unită, ci au fost integrate fără a lăsa vreo urmă (pp. 73-74). În întreaga zonă de putere a cantonului latin, de la bun început acesta n-a suportat nici un alt centru politic în afara propriei capitale şi n-a recurs niciodată la întemeierea de aşezări independente, precum cele ale grecilor şi fenicienilor, care, prin coloniile lor, au creat mai întîi clienţi, dar şi viitori rivali ai oraşului-mamă. Tratamentul pe care Roma i l-a rezervat Ostiei este semnificativ din acest punct de vedere; romanii n-au putut şi nici n-au dorit