să împiedice fondarea a unui oraş pe acest loc. Însă nu au lăsat aşezării nici un fel de independenţă politică şi, în consecinţă, n-au acordat celor aşezaţi aici dreptul de cetăţeni ai locului, ci le-au permis numai să păstreze, în măsura în care le deţineau, drepturile generale ale oraşului roman. De asemenea, acest principiu a fost determinant pentru destinul cantoanelor mai slabe, care au devenit subordonate unuia mai puternic fie prin forţa armelor, fie printr-o supunere voluntară. Acropola cantonului era dărîmată, teritoriul său era înglobat în cel al învingătorului şi o nouă patrie le era dată locuitorilor, ca şi zeilor celor învinşi: capitala cantonului victorios. Aceasta nu implică, ce-i drept, o emigrare efectivă a cuceriţilor în noua capitală, aşa cum era practica uzuală a întemeierii oraşelor în Orient. Oraşele din Latiumul acestei perioade nu puteau fi mai mult decît acropolele şi tîrguri de ţărani; de fapt, era suficient să se strămute în noua capitală piaţa şi adunările. Templele înseşi rămîneau deseori pe vechiul teren, ceea ce se poate argumenta prin exemplul Albei şi Caeninei, oraşe cărora li s-a făcut concesia, chiar după distrugerea lor, de a avea o viaţă religioasă proprie. Chiar în cazurile în care poziţia strategică a oraşului distrus ar fi impus o efectivă strămutare a locuitorilor săi, aceştia trebuie să fi fost colonizaţi deseori în sate deschise, situate pe fostul teritoriu al oraşului. De multe ori, învinşii sau o parte dintre ei trebuie să fi fost obligaţi să se aşeze în noua capitală; pentru aceasta stă mărturie, poate mai elocventă decît toate istoriile din epoca legendară a Latiumului, o maximă a dreptului roman, conform căreia numai cel care a extins limitele teritoriului putea să lărgească zidurile de incintă (pomoerium). Bineînţeles, învinşii, transferaţi sau nu, au fost siliţi, de regulă, să accepte situaţia de clienţi; uneori, unii indivizi sau unele familii au fost onoraţi însă şi cu dreptul de cetăţenie, mai exact cu patriciatul. După căderea patriei lor, familiilor albane încorporate în rîndul cetăţenilor Romei le era recunoscută distincţia în epoca imperială; acestea au fost, printre altele, Iulii, Servilii, Quinctilii, Cloelii, Geganii, Curiatii, Metilii. Amintirea originii li s-a perpetuat prin altarele lor de familie, dintre care sanctuarul ginţii Iuliilor de la Bovillae şi-a cucerit din nou un mare renume în timpul imperiului. Acest mod de centralizare, prin care mai multe comunităţi mai mici au fost absorbite de una mai mare, nu constituie desigur o idee specifică romanilor. Nu numai evoluţia Latiumului şi a triburilor sabelice se grupează în jurul distincţiei dintre centralizarea naţională şi independenţa cantonală; acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltarea elenilor. Roma în Latium şi Atena în Attica s-au născut din contopirea mai multor cantoane într-un singur stat; şi înţeleptul Thales a propus federaţiei ameninţate a oraşelor ioniene o fuziune asemănătoare, ca singura cale de a-şi salva naţionalitatea. Dintre toate cantoanele italice, Roma a fost aceea care s-a ataşat acestei idei de unitate cu mai multă perseverenţă, energie şi noroc; şi, aşa cum poziţia proeminentă a Atenei în Elada a fost urmarea centralizării sale timpurii, Roma îşi datora măreţia aceluiaşi sistem, înfăptuit aici cu mult mai multă energie.

Chiar dacă victoriile Romei în Latium pot fi considerate extinderi ale teritoriului şi creşteri ale populaţiei sale, prezentînd caracteristici uniforme, cuceririi Albei îi revine totuşi o semnificaţie aparte. Nu numai întinderea discutabilă şi bogăţia presupusă a oraşului au îndreptăţit legenda să reliefeze în mod deosebit această cucerire. Alba era considerată metropola confederaţiei latine şi deţinea conducerea în cadrul celor treizeci de comunităţi din care se alcătuia aceasta. Bineînţeles, distrugerea Albei nu a însemnat sfîrşitul confederaţiei, la fel cum distrugerea Tebei n-a însemnat sfîrşitul confederaţiei beoţiene; dimpotrivă, în conformitate deplină cu caracterul privat al legii de război a latinilor, Roma ridica pretenţii la conducerea confederaţiei, ca succesoare de drept a Albei. Nu putem stabili dacă recunoaşterea acestor pretenţii a fost precedată sau urmată de crize şi care a fost natura acestora. În general, se pare că hegemonia romană asupra Latiumului a fost recunoscută în curînd fără excepţie, deşi unele comunităţi, ca, de exemplu, Labici şi Gabii, s-ar putea să i se fi sustras temporar. În această epocă, Roma trebuie să fi fost, neîndoielnic, o putere maritimă în comparaţie cu „continentul” latin, un oraş, în comparaţie cu satele latine, un stat unitar, în comparaţie cu confederaţia latină; numai prin Roma sau cu ajutorul ei latinii au putut să-şi apere ţărmurile împotriva cartaginezilor, elenilor şi etruscilor şi să-şi menţină sau să-şi lărgească graniţele în faţa triburilor turbulente ale sabelilor. Nu se poate stabili dacă cîştigul material pe care Roma l-a dobîndit datorită înfrîngerii Albei a fost mai semnificativ decît creşterea puterii datorată cuceririi Antemnei sau Collatiei; este foarte posibil ca înfrîngerea Albei să nu fi însemnat momentul în care Roma a devenit cel mai puternic oraş al Latiumului, întrucît ea a deţinut acest rol cu mult înainte. Ceea ce s-a cîştigat însă datorită Albei a fost preşedinţia în timpul „Sărbătorii Latine” şi, concomitent, hegemonia viitoare a comunităţii romane asupra întregii confederaţii latine.

Forma hegemoniei romane asupra Latiumului a fost, în general, cea a unei alianţe, stabilită în condiţii de egalitate între comunitatea romană, pe de o parte, şi confederaţia latină, pe de alta; prin această alianţă a fost stabilită o pace eternă pe întreg cuprinsul mărcii latine şi o ligă eternă, atît ofensivă, cît şi defensivă. „Atît timp cît va dura cerul şi pămîntul, să fie pace între romani şi toate comunităţile latinilor; să nu poarte război între ei, să nu cheme duşmanul în ţară, nici să nu permită trecerea acestuia prin teritoriul lor; celui atacat să-i fie acordat ajutor în aceeaşi măsură de către toţi, iar ceea ce a fost obţinut în războiul comun să fie împărţit în mod egal.” Egalitatea în drepturi, asigurată în modul de viaţă, în circulaţia creditului, ca şi în dreptul de succesiune, a împletit interesele comunităţilor, legate de multă vreme prin aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi prin numeroasele relaţii comerciale; prin aceasta s-a realizat ceva asemănător cu suprimarea barierelor vamale din zilele noastre. E