drept că fiecare comunitate îşi va păstra, în mod formal, propriile legi; pînă la războiul confederaţiei, dreptul latin n-a fost în mod necesar identic cu dreptul roman şi constatăm, de exemplu, că posibilitatea intentării unei acţiuni împotriva logodnei, care a fost abolită de timpuriu la Roma, a continuat să subziste în comunităţile latine. Evoluţia simplă şi pur naţională a dreptului latin şi străduinţa de a menţine, pe cît posibil, uniformitatea legilor au avut totuşi ca rezultat faptul că legile relative la dreptul privat au rămas aceleaşi, în esenţa şi forma lor, pentru întregul Latium. Această uniformitate a legilor se conturează în special în cadrul principiilor referitoare la pierderea şi redobîndirea libertăţii cetăţeanului. În urma unui vechi şi venerabil principiu de drept latin, nici un cetăţean nu putea deveni sclav şi nu-şi putea pierde drepturile de cetăţean în statul în care fusese liber; dacă urma să fie pedepsit prin retragerea drepturilor de cetăţean, ceea ce însemna acelaşi lucru, trebuia să fie expulzat din statul respectiv şi să intre în sclavie printre străini. Acest principiu al legii a fost extins acum asupra întregului teritoriu al confederaţiei; nici un membru al statelor confederate nu putea să trăiască ca sclav în interiorul teritoriului ligii. Aplicaţii ale acestui principiu le constituie, pe de o parte, dispoziţia inclusă în Legea Celor Douăsprezece Table – care stabilea că fiecare debitor insolvabil, în cazul în care creditorul său voia să-l vîndă, trebuia să fie vîndut dincolo de malul Tibrului, altfel spus, în afara teritoriului confederaţiei –, iar pe de altă parte, prevederea din cuprinsul celui de-al doilea tratat încheiat între Roma şi Cartagina, care stipula că fiecare aliat al Romei făcut prizonier de către un cartaginez era liber din momentul în care punea piciorul într-un port roman. Ca probabilă a fost considerată mai sus şi egalitatea căsătoriei, cuprinsă în uniformizarea federală, ca şi dreptul fiecărui cetăţean al unei comunităţi latine de a contracta o căsătorie legitimă ca oricare cetăţeană latină. Bineînţeles, nici un latin nu putea să-şi exercite drepturile politice decît acolo unde avea cetăţenie; însă egalitatea dreptului privat implica, pe de altă parte, ca fiecare latin să-şi poată stabili domiciliul în oricare dintre localităţile latine sau, pentru a folosi terminologia actuală, deţinea, pe lîngă drepturile speciale ale comunităţilor individuale, şi un drept general de domiciliere în cadrul confederaţiei. Este uşor de înţeles de ce această dispoziţie s-a dovedit a fi în general favorabilă capitalei, care, singura în Latium, oferea relaţii de tip urban, cîştiguri şi desfătări urbane, şi de ce numărul imigranţilor a crescut la Roma cu o rapiditate remarcabilă, de cînd teritoriul latin a ajuns să trăiască într-o pace veşnică cu capitala. Fiecare comunitate nu numai că rămînea independentă şi suverană în constituţia şi în administraţia ei, în măsura în care nu interveneau obligaţiile faţă de ligă, dar, ceea ce este mai important, confederaţia celor treizeci de comunităţi îşi conserva şi autonomia faţă de Roma. Cînd afirmăm că poziţia Albei faţă de cetăţile federale a fost superioară celei deţinute de către Roma şi că distrugerea ei a însemnat totodată autonomia pentru celelalte cetăţi, facem acest lucru în măsura în care Alba a fost un membru important al ligii, în timp ce Roma a avut de la început mai degrabă statutul unei entităţi politice separate de confederaţie. Însă, aşa cum statele confederaţiei renane au fost formal suverane, în timp ce acelea ale Imperiului German au avut un stăpîn, la fel, neîndoielnic supremaţia Albei n-a fost nimic altceva decît un drept onorific, asemănător celui al împăratului german, în timp ce protectoratul Romei a fost de la început o suveranitate asemănătoare cu aceea a lui Napoleon. Alba pare să fi deţinut în realitate dreptul de a prezida consiliul federaţilor, în timp ce Roma a permis deputaţilor latini să-şi desfăşoare consfătuirile independent, sub preşedinţia unui magistrat ales, fără îndoială, din rîndurile lor, şi se mulţumea cu preşedinţia onorifică la sărbătoarea federală, unde era adusă o jertfă pentru Roma şi Latium, şi cu înălţarea unui al doilea sanctuar federal la Roma, templul Dianei de pe Aventin. Astfel, pe de o parte, erau aduse sacrificii pe teritoriul roman pentru Roma şi Latium şi, pe de alta, pe teritoriul latin pentru Latium şi Roma. În egală măsură, era în interesul ligii ca romanii să se angajeze în tratatul lor cu Latium că nu vor încheia o alianţă separată cu vreo comunitate latină, fapt care, evident, demonstrează îngrijorarea, într-adevăr întemeiată, pe care i-o inspira confederaţiei viguroasa comunitate care o guverna. În sistemul militar, situaţia Romei se conturează cu precizie nu în interiorul Latiumului, ci alături de acesta; cu aceeaşi evidenţă apare poziţia de egalitate care se stabilise între oraş şi confederaţie. Armata federală a fost alcătuită, după cum o dovedeşte sistemul de recrutare de mai tîrziu, dintr-un contingent roman şi unul latin, cu forţe egale. Conducerea supremă alterna între Roma şi Latium şi numai în anii în care Roma numea comandantul, contingentul latin apărea înaintea porţilor Romei şi saluta prin aclamaţii pe cel desemnat a fi conducătorul său militar, după ce romanii, aleşi în mod special de către consiliul federal latin, declaraseră, în urma observării zborului păsărilor, că zeii privesc favorabil alegerea făcută. Ţinutul cucerit sau prada obţinută într-un război federal au fost împărţite în mod egal între Roma şi Latium. Astfel, dacă în toate relaţiile interne a fost respectată cu rigurozitate egalitatea în drepturi şi îndatoriri, federaţia romano-latină nu putea să fi fost reprezentată în relaţiile ei externe din această epocă numai de către Roma. Tratatul de alianţă nu interzicea nici Romei, nici Latiumului să întreprindă un război de cucerire pe cont propriu; iar cînd, fie printr-o rezoluţie federală, fie în urma unei invazii străine, războiul era declarat de către ligă, consiliul federal latin avea dreptul să participe atît la conducerea, cît şi la încheierea ostilităţilor. În realitate, Roma deţinea totuşi încă de pe atunci hegemonia, întrucît prin alianţa durabilă încheiată între un stat individual şi o federaţie, preponderenţa va înclina întotdeauna spre statul respectiv.

Nu mai putem stabili modalitatea prin care Roma, stăpînă asupra unui teritoriu relativ considerabil,