fiind puterea conducătoare în cadrul confederaţiei latine, şi-a extins şi mai mult, după căderea Albei, dominaţia ei directă sau indirectă. Cu etruscii, dar mai întîi cu veienţii au avut loc numeroase conflicte, îndeosebi pentru stăpînirea Fidenei; se pare însă că romanii nu au reuşit să aducă acest avanpost etrusc, situat pe malul latin al fluviului, la mai bine de o milă depărtare de Roma, sub stăpînirea lor definitivă şi să-i alunge pe veienţi din această bază ofensivă redutabilă. În schimb, îşi păstrează incontestabil posesiunea asupra Ianiculumului şi asupra celor două maluri ale estuarului Tibrului. Faţă de sabini şi de ecvi, Roma apare într-o poziţie superioară; alianţa strînsă pe care o va lega mai tîrziu de hernicii mai îndepărtaţi trebuie să fi existat din timpul regilor, iar latinii, uniţi cu hernicii, i-au înconjurat şi i-au dominat din două părţi pe vecinii lor din est. Teatrul de război permanent a fost însă graniţa de sud, teritoriul rutulilor şi îndeosebi cel al volscilor. În această direcţie, ţinutul latin s-a lărgit foarte de timpuriu; aici întîlnim mai întîi acele comunităţi constituite ca părţi autonome ale confederaţiei latine, ctitorite de Roma şi de Latium în ţara duşmană, aşa-numitele colonii latine, dintre care cele mai vechi par să dateze din epoca regalităţii. Însă în nici un fel nu se poate determina pînă unde se întindea puterea romanilor în momentul suprimării regalităţii. Analele romane din timpul regilor abundă în relatări despre conflictele cu comunităţile învecinate latine şi volsce; însă numai cîteva informaţii, precum cucerirea Suessei din cîmpia de la Pometium, conţin probabil un dram de adevăr istoric. Perioada regilor nu numai că a pus fundamentele structurii statale romane, dar, neîndoielnic, a întemeiat puterea romană şi în exterior. Poziţia Romei, mai degrabă în fruntea decît în sînul confederaţiei statelor latine, s-a statornicit cu certitudine la începutul republicii şi ne permite să recunoaştem că Roma a intrat chiar din timpul regilor pe făgaşul unei energice expansiuni a puterii sale înspre exterior. Desigur, fapte măreţe şi succese nemaipomenite au dispărut aici fără urme; strălucirea acestora este reflectată însă de epoca regală a Romei, în special de familia regală a Tarquiniilor, ca un amurg îndepărtat în care contururile îşi pierd limpezimea.

Populaţia latină s-a unit astfel sub conducerea Romei şi şi-a extins teritoriul înspre est şi sud; Roma însăşi a evoluat, datorită favorurilor destinului şi energiei cetăţenilor, de la oraşul important pentru comerţ şi agricultură la capitala puternică a unui ţinut înfloritor. Modificarea sistemului militar al romanilor şi reforma politică pe care acesta o conţine în germene, cunoscută nouă sub denumirea de constituţie serviană, se află în strînsă legătură cu schimbarea interioară a caracterului comunităţii romane. Odată cu mijloacele materiale crescînde, cu pretenţiile tot mai ridicate şi cu lărgirea orizontului politic, caracterul oraşului trebuia să se schimbe însă şi în elementele sale exterioare. Contopirea comunităţii quirinale cu cea palatină trebuie să fi avut loc înaintea reformei serviene, iar după ce această reformă a unit şi a consolidat forţa militară a comunităţii : cetăţenii nu se mai puteau mulţumi cu valurile care înconjurau diferitele coline, acoperite treptat de edificii, şi cu ocuparea insulei de pe Tibru şi a înălţimilor de pe malul opus, pentru a domina cursul fluviului. Capitala Latiumului avea nevoie de un sistem de apărare nou şi închegat; romanii au trecut la construirea zidului servian. Noul zid de incintă se afla în apropierea fluviului, sub Aventin, şi îmbrăţişa această colină, pe care s-au descoperit de curînd (1855), în două locuri, pe panta vestică dinspre Tibru şi pe panta opusă, ruinele acestei străvechi şi colosale fortificaţii. Porţiunile din zidul astfel descoperit sînt la fel de înalte precum cele de la Aletrium şi Ferentinum, construite din mari blocuri de tuf fasonate, de diferite dimensiuni; ele sînt martorii unei epoci măreţe, reînviaţi pentru a certifica puterea unui geniu naţional la fel de nepieritor ca şi zidurile din stîncă pe care le-a ridicat, şi chiar mai durabil decît acestea, întrucît realizările sale spirituale vor dăinui veşnic. Zidul de incintă înconjura apoi Caelius şi întreaga suprafaţă ocupată de Esquilin, Viminal şi Quirinal. Lipsa unor fortificaţii naturale a fost înlocuită aici de un val, descoperit tot de curînd (1862); consolidat înspre exterior cu blocuri de peperino, precedat de un şanţ de apărare, el se prelungeşte printr-un taluz care duce înspre cetate, impunîndu-se prin mărimea lui chiar şi astăzi. De aici se continua pînă la Capitoliu, a cărui pantă abruptă dinspre Cîmpul lui Marte înlocuia o parte a zidului, şi ajungea din nou la fluviu mai sus de insula de pe Tibru. Insula, podul de lemn şi Ianiculum nu aparţineau oraşului propriu-zis, înălţimea acestuia din urmă constituind, fără îndoială, un avanpost fortificat. Dacă Palatinul îndeplinise pînă atunci funcţia de acropolă, această colină a fost cedată acum urbanizării neîngrădite. Noua „cetăţuie” (arx, capitolium) a fost amplasată în schimb pe colina tarpeiană, liberă înspre toate părţile şi uşor de apărat din cauza circumferinţei sale reduse, împreună cu fîntîna cetăţii, puţul scrupulos îngrădit (tullianum), trezoreria (aerarium), închisoarea şi cel mai vechi loc de adunare a cetăţenilor (area Capitolina), pe care, şi mai tîrziu, s-au anunţat în mod regulat fazele lunare. Ridicarea unor clădiri private cu caracter permanent pe acropola cetăţii n-a fost permisă la început. Spaţiul cuprins între cele două proeminenţe ale colinei, sanctuarul „severului zeu” (Ve-diovis) sau, cum a fost denumit în perioada influenţei elene, „Azilul”, era acoperit de pădure şi destinat, probabil, primirii ţăranilor cu turmele lor, dacă inundaţiile sau războaiele îi constrîngeau să abandoneze cîmpia. Capitoliul a fost, nominal şi de fapt, acropola Romei, o fortăreaţă independentă, care putea să fie apărată şi după cucerirea oraşului. Poarta acestuia se orienta probabil spre forul de mai tîrziu. Aventinul pare să fi fost fortificat într-un mod asemănător, deşi mai puţin trainic, fiind lipsit de orice aşezare civilă permanentă. De aceasta se leagă faptul că, într-un scop specific urban, de exemplu distribuirea apei, locuitorii Romei au fost împărţiţi în locuitori ai oraşului propriu-zis (montani) şi cei ai districtelor, situate, ce-i drept, în interiorul zidului de incintă comun, dar