În consecinţă, suprafaţa cuprinsă în interiorul noului zid de incintă includea, în afara aşezărilor originare de pe Palatin şi Aventin, şi cele două fortăreţe ale Capitoliului şi Aventinului şi, de asemena, Ianiculum. Palatinul, fiind oraşul propriu-zis şi cel mai vechi, era înconjurat ca de o coroană de celelalte înălţimi circumscrise de zid şi aşezat la mijloc între cele două citadele. Opera nu era desăvîrşită, însă atît timp cît pămîntul, apărat prin eforturi susţinute în faţa inamicului extern, nu era ocrotit în aceeaşi măsură şi în faţa apei, care umplea mereu valea dintre Palatin şi Capitoliu, aveau loc inundaţii periodice care transformau valea dintre Palatin şi Aventin, ca şi pe aceea dintre Capitoliu şi Velia în mlaştină. Canalele de drenaj subterane, existente şi astăzi, construite din uluitoare blocuri dreptunghiulare, admirate de posteritate ca o operă miraculoasă a Romei regale, ar trebui apropiate mai degrabă de epoca următoare, întrucît sînt construite din travertin, iar noi ştim că mai multe construcţii au fost ridicate din acest material în timpul republicii. Instalaţia în sine însă aparţine neîndoielnic epocii regale, deşi, probabil, unei epoci mult mai recente decît zidul lui Servius şi decît acropola de pe Capitoliu. Terenul, astfel drenat şi desecat, a putut oferi locul pentru pieţe publice, necesare noii metropole. Locul de adunare a comunităţii, care fusese pînă atunci piaţa capitolină pe acropola însăşi, a fost transferat pe suprafaţa care se prelungea de pe acropolă spre oraş (comitium) şi se întindea de aici între Palatin şi Carine, în direcţia Veliei. Spaţiul apropiat de Capitoliu şi de zidul cetăţii, care se înălţa deasupra acestuia în formă de terasă, era rezervat membrilor senatului şi oaspeţilor cetăţii, care ocupau locurile de onoare cu ocazia sărbătorilor şi adunărilor poporului; după scurt timp, nu departe de acest loc, s-a construit, special pentru senat, un edificiu care a primit de la cel care l-a ridicat numele de Curia Hostilia. Estrada pentru scaunul de judecată (tribunal) şi tribuna de la care se vorbea cetăţenilor (rostra de mai tîrziu) au fost ridicate chiar pe locul de adunare a poporului. Prelungirea acestuia către Velia a devenit noua piaţă (forum Romanum). Pe partea vestică a forului, la poalele Palatinului, se înălţa casa comunităţii, care includea reşedinţa oficială a regelui (regia) şi rotonda templului Vestei, vatra comună a oraşului; nu departe de acesta, pe partea sudică a forului, s-a construit un al doilea edificiu circular, care se leagă de primul; este vorba de camera comunităţii sau templul Penaţilor, care există şi astăzi, formînd pronaosul bisericii Sfinţii Cosma şi Damian. O trăsătură definitorie a noului oraş, unit într-o formă cu totul diferită de cea a aşezării „celor şapte coline”, este aceea că, alături de şi deasupra celor treizeci de vetre ale curiilor, pe care Roma palatină s-a mulţumit să le reunească într-o singură clădire, Roma serviană a stabilit această unică vatră universală. De-a lungul părţilor longitudinale ale forului se înşirau tavernele măcelarilor şi ale altor comercianţi. În valea situată între Aventin şi Palatin a fost delimitat spaţiul pentru curse; acesta a devenit mai tîrziu Circul. Piaţa pentru animale a fost amplasată în nemijlocita apropiere a rîului şi aici s-a dezvoltat unul dintre cele mai populate cartiere ale Romei. Pe toate înălţimile se profilau temple şi sanctuare, dominate de sanctuarul federal al Dianei de pe Aventin şi de templul lui Diovis (pater Diovis), vizibil din depărtare, fiind situat pe vîrful acropolei; acesta a îngăduit poporului său să se bucure de toată splendoarea şi triumfa, precum romanii, asupra naţiunilor înconjurătoare şi, împreună cu ei, asupra zeilor supuşi ai învinşilor. Numele bărbaţilor la îndemnul cărora au fost ridicate toate aceste mari monumente ale oraşului au fost date uitării, aşa cum au dispărut şi cele ale comandanţilor militari care au condus şi au cîştigat cele mai vechi bătălii ale Romei. Fireşte că tradiţia atribuie aceste opere diferiţilor regi: edificiul senatului lui Tullus Hostilius, Ianiculum şi podul de lemn lui Ancus Marcius, cloaca maxima, circul şi templul lui Iupiter lui Tarquinius Priscus, templul Dianei şi zidul de incintă lui Servius Tullius. Unele dintre aceste date ar putea să fie juste şi nu se poate datora numai accidentului faptul că edificarea noului zid de incintă este asociată, atît temporal, cît şi personal, reformei sistemului militar, care se află în legătură directă cu apărarea zidurilor cetăţii. În general, trebuie să ne mulţumim a înţelege prin această tradiţie ceea ce este evident prin realitatea însăşi, anume că această a doua creaţie a Romei se află în strînsă legătură cu extinderea hegemoniei ei asupra Latiumului şi cu reconstituirea armatei cetăţenilor şi că, deşi născută dintr-una şi aceeaşi grandioasă concepţie, nu este opera nici a unui singur om, nici a unei singure generaţii. Neîndoielnic, şi această transformare a caracterului comunităţii romane a suferit influenţa elenă; este însă imposibil să determinăm particularităţile şi intensitatea acesteia. Mai sus s-a constatat că reforma militară serviană este în esenţă de natură elenă (pp. 80-81); vom constata mai jos că jocurile din circ vor fi rînduite după modelul elen. Mai mult, noul palat al regelui, cu vatra comună, nu este nimic altceva decît un prytaneum grecesc, iar templul circular al Vestei cu deschiderea spre est, care n-a fost niciodată consacrat de către auguri, a fost construit după canoanele greceşti, nicidecum după cele italice. Din această cauză, nu pare a fi neverosimilă tradiţia conform căreia confederaţia ioniană a Asiei Mici a servit, într-o anumită măsură, drept model pentru cea romano-latină, iar noul sanctuar al confederaţiei de pe Aventin a fost construit după modelul templului Dianei din Efes.

Capitolul VIII

Triburile umbro-sabelice. Începuturile samniţilor

Migraţia triburilor umbriene pare să fi început mai tîrziu decît cea a latinilor; ca şi aceasta, a fost orientată spre sud, însă menţinîndu-se mai mult în centrul peninsulei şi îndreptîndu-se spre coasta orientală. Este