foarte dificil să vorbim despre ea, întrucît ceea ce cunoaştem cu privire la acest popor a ajuns la noi asemenea sunetelor clopotelor unui oraş scufundat în mare. Poporul umbrilor se întindea, după Herodot, pînă la Alpi şi nu este neverosimil ca, în timpuri foarte îndepărtate, el să fi ocupat întreaga Italie de Nord, pînă în ţinuturile unde a întîlnit, spre est, triburile ilirice, iar spre vest, ligurii, în legătură cu care tradiţia ne-a păstrat amintirea luptelor cu umbrii. În privinţa extinderii timpurii a acestora putem trage concluzii pe baza unor denumiri izolate, ca, de exemplu, aceea a insulei Ilva (Elba), analoagă cu liguricul Ilvates. Acestor epoci ale grandorii umbriene le datorăm, probabil, originea denumirilor italice ale celor mai vechi aşezări din Valea Padului, Hatria („Oraşul Negru”), Spina („Oraşul Spinului”), dar şi numeroasele urme umbriene pe care le descoperim în Etruria meridională (rîul Umbro, Camars, numele vechi al Clusiumului, Castrum Amerinum). Urmele unei populaţii anterioare etruscilor se remarcă îndeosebi în extremitatea sudică a Etruriei, între Pădurea Ciminiană (la sud de Viterbo) şi Tibru. La Falerium, oraşul etrusc cel mai apropiat de Umbria şi de ţara sabinilor, se vorbea, după mărturia lui Strabon, o altă limbă, diferită de etruscă; de curînd, au fost descoperite aici inscripţii care întăresc această afirmaţie. Alfabetul şi cuvintele prezintă, într-adevăr, elemente de legătură cu etrusca, însă, în general, sînt asemănătoare latinei. Cultul local prezintă, de asemenea, urme sabelice; relaţiile străvechi şi sacrale dintre Caere şi Roma pot fi asociate aceloraşi tradiţii. Etruscii i-au deposedat pe umbri de aceste teritorii probabil cu mult mai tîrziu decît de meleagurile situate la nord de Pădurea Ciminiană, dar o populaţie umbriană s-a putut menţine aici chiar şi după cucerirea etruscă. În comparaţie cu conservarea dîrză a limbii şi a obiceiurilor etrusce în nordul Etruriei, latinizarea relativ rapidă a părţii sudice a Etruriei, care s-a produs după cucerirea romană, se poate explica tocmai în acest mod. Ca dovadă a faptului că, după lupte crîncene, umbrii au fost împinşi dinspre nord şi vest în strîmta regiune deluroasă situată între cele două braţe ale Apeninilor, pe care o vor păstra şi mai tîrziu, este însăşi realitatea poziţiei lor geografice, la fel cum situaţia actuală a locuitorilor cantonului elveţian Grizon şi ai Ţării Bascilor arată un destin similar. De asemenea, tradiţia ne aminteşte că etruscii au smuls umbrilor 300 de cetăţi şi, ceea ce spune şi mai mult, în rugăciunile naţionale ale iguvinilor umbrieni care ne-au fost transmise, pe lîngă alte neamuri, sînt blestemaţi îndeosebi toscanii, ca duşmani ai ţării. Probabil că presiunea exercitată dinspre nord a avut drept consecinţă emigrarea umbrilor spre sud, ei ţinîndu-se mai ales de lanţul muntos, întrucît cîmpiile fuseseră ocupate mai înainte de către populaţiile latine; neîndoielnic, ei au făcut dese incursiuni şi expediţii de cucerire în teritoriul populaţiei înrudite, amestecîndu-se cu aceasta cu atît mai uşor, cu cît deosebirea dintre limbile şi tradiţiile lor nu putea fi în această epocă atît de pronunţată ca mai tîrziu. În această sferă a tradiţiei intră legendele despre pătrunderea reatinilor şi sabinilor în Latium, ca şi luptele lor cu romanii: evenimente similare trebuie să fi avut loc de-a lungul întregului ţărm occidental. Sabinii s-au impus în general în zona muntoasă ca locuitori ai ţinutului vecin cu Latiumul, căruia i-au şi dat numele, şi în ţara volscilor, probabil pentru că populaţia latină era absentă aici sau avea o densitate scăzută; pe de altă parte, cîmpiile dens populate puteau rezista mai bine în faţa invadatorilor fără a putea sau dori să împiedice pătrunderea unor grupuri izolate, precum cel al Titiilor sau, mai tîrziu, cel al Claudiilor (pp. 45-46). Astfel, populaţiile s-au contopit în amîndouă regiunile, ceea ce explică relaţiile numeroase care au subzistat între volsci şi latini, ca şi latinizarea rapidă a ţinutului lor şi a ţării sabinilor. Ramura principală a populaţiei umbriene a emigrat însă din Sabina din direcţie estică, în Munţii Abruzzi şi în ţinutul deluros care continuă spre sud. Aici, ca şi pe coasta occidentală, au ocupat ţinuturile muntoase, ale căror populaţii disperate n-au putut rezista în faţa atacatorilor sau li s-au supus de bunăvoie. În cîmpie însă, de-a lungul coastei Apuliei, populaţia originară a iapigilor n-a cedat în faţa invadatorilor, deşi a fost antrenată în lupte nesfîrşite, în special la graniţa de nord, în jurul Luceriei şi Arpiei. Desigur, perioada acestor migraţii nu poate să fie determinată; totuşi, ea trebuie să fie situată probabil în epoca guvernării regilor la Roma. Tradiţia ne relatează că sabinii, presaţi de umbri, „au consacrat o primăvară”, altfel spus, au jurat să lase în voia sorţii şi să ducă dincolo de graniţe, atunci cînd vor deveni adulţi, fiicele şi fiii născuţi în anul războiului, astfel încît zeii, după voinţa lor, să-i nimicească sau să le ofere noi vetre în alte ţinuturi. Una dintre aceste cete a fost condusă de către taurul lui Marte; ei sînt viitorii safini sau samniţi, care s-au aşezat mai întîi în munţii din vecinătatea rîului Sagrus, ocupînd mai tîrziu minunata cîmpie ce se întinde la est de Munţii Matese, lîngă izvoarele lui Tifernus. În vechiul, ca şi în noul lor teritoriu, ei au numit locul de adunare, fixat mai întîi la Agnone, apoi la Bojano, Bovianum, după numele animalului care i-a condus. Ciocănitoarea lui Marte a condus a doua ceată, viitorii picenţi, „poporul ciocănitoarei”, care au ocupat ţinutul numit astăzi Marca Anconei. O a treia ceată, viitorii hirpini, a fost condusă de un lup (hirpus) în zona Beneventumului. Într-un mod asemănător s-au desprins din ramura comună celelalte triburi mai mici: pretuţii, lîngă Teramo, vestinii, lîngă Gran Sasso; marucinii, lîngă Chieti; frentanii, lîngă graniţa apulică; pelignii, pe Muntele Maiella; în fine, marsii, lîngă Lacul Fucinus, venind în contact cu volscii şi cu latinii. Toate aceste triburi au conservat, cum o demonstrează cu evidenţă legendele, un viu sentiment al înrudirii lor şi al originii comune din ţara sabină. În timp ce umbrii au sucombat într-o luptă inegală, iar triburile vestice s-au contopit cu populaţia latină sau elenă, triburile sabelice, situate în izolarea ţinutului lor muntos, au prosperat, protejate împotriva tuturor atacurilor: