ale etruscilor, ale latinilor şi ale grecilor, în egală măsură. Viaţa urbană a cunoscut la ei o dezvoltare slabă sau a fost cu totul inexistentă; poziţia lor geografică le interzicea aproape cu totul accesul la drumurile comerciale, iar vîrfurile munţilor, cu citadelele lor, au fost suficiente pentru apărare, în timp ce ţăranii continuau să trăiască în sate deschise sau oriunde găseau izvoare, păduri şi păşuni. Constituţia lor a rămas astfel în stadiul în care s-a aflat iniţial; ca şi la arcadienii din Elada, aşezaţi într-o regiune similară, comunităţile n-au trecut la încorporarea lor într-un singur stat, ci au format, în cazul cel mai fericit, confederaţii mai mult sau mai puţin unite. Îndeosebi în Abruzzi, separarea accentuată a văilor pare să fi produs o izolare riguroasă atît între cantoanele înseşi, cît şi faţă de lumea exterioară. Acestea au menţinut unele legături sporadice între ele şi au fost izolate complet de restul Italiei. În consecinţă, cu toată vitejia locuitorilor lor, ele au exercitat asupra evoluţiei istorice a peninsulei o influenţă mai redusă decît oricare alt element al naţiunii italice. Dimpotrivă, dintre naţiunile care aparţin ramurii orientale a italicilor, poporul samniţilor a atins evoluţia politică cea mai completă, poziţie ocupată în cadrul ramurii occidentale de către latini. Din epoci îndepărtate, poate de la începutul imigrării ei, naţiunea samnită a fost unită într-o alianţă relativ stabilă, care i-a conferit forţa de a lupta cu Roma de pe poziţii egale pentru obţinerea supremaţiei în Italia. Nu ştim cum şi cînd s-a format această ligă, nici care a fost constituţia ei; însă este cert că în Samnium nici o comunitate nu predomina în faţa celorlalte şi că populaţia samnită nu era unită în jurul unui centru urban, ca aceea latină în jurul Romei; forţa naţiunii era dată de comunităţile de ţărani, puterea ei, de adunarea formată din reprezentanţii lor, care desemna, în caz de necesitate, comandantul militar al ligii. O consecinţă a acestei stări de lucruri a constituit-o politica acestei confederaţii, care n-a fost agresivă, precum cea a romanilor, ci se limita la apărarea graniţelor; numai într-un stat unitar puterea este suficient de centralizată şi dorinţa destul de mare pentru a urmări în mod sistematic extinderea teritoriului. Astfel, întreaga istorie a celor două naţiuni este prescrisă în sistemele lor de colonizare diametral opuse. Ceea ce cucereau romanii era achiziţionat de către stat; ceea ce ocupau samniţii era cucerit de către cetele lor de jaf formate din voluntari care, fie că acţiunea lor era încununată de succes, fie că erau învinse, erau abandonate de patria-mamă. Cuceririle care i-au adus pe samniţi pe ţărmurile Mării Tireniene şi a celei Ionice aparţin unei epoci mai recente; în perioada regalităţii romane, se pare că nu au cucerit alte aşezări decît acelea în care îi întîlnim mai tîrziu. Ca un eveniment singular al mişcării produse printre popoarele vecine de aşezarea samniţilor putem evoca atacul asupra cetăţii Cumae, organizat de către tirenienii de la Marea Superioară, de către umbri şi daunieni, în anul 230 al Romei (524). Dacă putem avea încredere în relatările despre acest eveniment, foarte romantice de altfel, se pare că în această împrejurare, ca şi în altele asemănătoare, invadatorii s-au unit cu invadaţii într-o singură armată; etruscii s-au unit cu duşmanii lor umbrieni, iar aceştia, la rîndul lor, cu iapigii, pe care coloniştii umbrieni i-au împins înspre sud. Acţiunea a eşuat însă; superioritatea elenilor în arta războiului şi vitejia tiranului Aristodemos au reuşit, de data aceasta, să îndepărteze iureşul barbarilor de acest frumos port al mării.

Capitolul IX

Etruscii

Poporul etruscilor sau al rasenilor, aşa cum îşi spuneau ei înşişi, prezintă un contrast izbitor faţă de italicii latini şi sabeli, ca şi faţă de greci. Şi aceasta începînd chiar cu aspectul lor fizic; în locul proporţiilor cumpănite şi elegante ale grecilor şi italicilor, sculpturile etruscilor prezintă numai figuri mici şi îndesate, cu capul mare şi braţele groase. Cutumele şi obiceiurile lor ne permit să deducem, din perspectiva cunoştinţelor noastre, că, de la origine, această naţiune s-a deosebit profund de populaţiile greco-italice. Religia îndeosebi, care, la toscani, are un caracter misterios şi fantastic, iubind combinaţiile mistice de numere, ca şi practicile haotice şi oribile, aminteşte la fel de puţin de raţionalismul clar al romanilor, ca şi de umanul şi seninul cult al imaginilor la greci. Aceste supoziţii sînt confirmate de documentul cel mai semnificativ al naţionalităţilor : limba. Resturile care ne-au parvenit din limba etruscilor, oricît de bogate ar fi şi oricîte puncte de reper ne-ar oferi pentru descifrarea limbii, ocupă un loc atît de izolat, încît, departe de a putea fi interpretate, nu au putut ajuta nici măcar la determinarea locului exact al etruscei în clasificarea limbilor. În mod cert, în istoria limbii se pot distinge două perioade. În aceea mai veche, vocalizarea a fost introdusă în întregime, contactul nemijlocit dintre două consoane a fost evitat aproape fără excepţii. Datorită eliziunii terminaţiilor vocalice sau consonantice şi slăbirii sau abandonării vocalelor, această limbă blîndă şi melodioasă s-a alterat continuu şi a devenit intolerabil de aspră şi de guturală; astfel ramuqaf s-a schimbat cu ramqa, Tarquinius, cu Tarchnaf, Minerva cu Menrva, Menelaos, Polydeukes, Alexandros cu Menle, Pultuke, Elchsentre. Caracterul nedesluşit şi gutural al pronunţiei este demonstrat cu evidenţă de faptul că, de foarte timpuriu, etruscii nu făceau distincţia între o şi u, b şi p, c şi g, d şi t. În acelaşi timp, accentul a fost retras pe prima silabă, ca în latină şi în dialectele greceşti mai aspre. Consoanele aspirate au fost tratate într-un mod asemănător: în timp ce italicii le-au abandonat, cu excepţia aspiratei b sau f, iar grecii, dimpotrivă, le-au suprimat pe acestea, păstrîndu-le pe celelalte, ϑ, φ, χ, etruscii au renunţat la cea mai blîndă şi plăcută dintre ele, φ, păstrată numai în cuvintele împrumutate, folosindu-le în schimb pe celelalte