trei chiar şi acolo unde nu era cazul : Thetis, de exemplu, a devenit la ei, Thethis, Telephus-Thelaphe, Odysseus-Utuze sau Uthuze. Dintre puţinele terminaţii şi cuvinte al căror sens a fost descifrat, cele mai multe nu prezintă nici o analogie cu idiomul greco-italic; astfel, terminaţia -al era folosită pentru a indica descendenţa, îndeosebi pe linie maternă – de exemplu, Canial, este tradus pe o inscripţie bilingvă de la Chiusi cu Cainia natus; terminaţia -sa în numele de femei se folosea pentru a indica ginta în care au intrat prin căsătorie – de exemplu, Lecnesa înseamnă „soţia lui Licinius”. Cela sau clan, cu flexiunea clensi, înseamnă „fiu” ; sex înseamnă „fiică”, ril, „an”; zeul Hermes devine Turms; Aphrodite – Turan, Hephaestos – Sethlans, Bakchos – Fufluns. Pe lîngă aceste forme şi sunete neobişnuite, întîlnim totuşi unele analogii între etruscă şi limbile italice. Numele proprii sînt formate, în general, după modelul valabil pentru toţi italicii. Terminaţia frecventă, de sorginte gentilică, -enas sau -ena, se reîntîlneşte în terminaţia -enus, caracteristică numelor ginţilor italice şi îndeosebi sabelice; astfel, numele etrusce Vivenna şi Spurinna corespund întru totul celor romane, Vibius (sau Vibienus) şi Spurius. Mai mult, nume de divinităţi, care apar drept etrusce pe monumentele etruscilor sau la scriitori au în tema şi chiar în terminaţia lor o formă latină desăvîrşită; dacă aceste nume sînt într-adevăr de origine etruscă, cele două limbi trebuie să fi fost strîns înrudite; astfel, Usil („soare” şi „aurora”, înrudit cu ausum, aurum, aurora, sol), Minerva (menervare), Lasa (lascivus), Neptunus, Voltumna. Întrucît aceste similitudini pot să provină din relaţiile politice şi religioase ulterioare dintre etrusci şi latini şi, în consecinţă, din împrumuturile reciproce care au urmat acestora, nu se infirmă concluzia enunţată anterior, potrivit căreia limba toscană diferă tot aşa de mult de idiomurile greco-italice ca şi limba celţilor de cea a slavilor. Acesta a fost cel puţin efectul produs asupra romanilor: „toscana şi galica” sînt limbi barbare, „osca şi volsca” sînt dialecte rustice. Etrusca nu poate fi atribuită ramurii greco-italice şi nimeni n-a reuşit încă s-o pună în legătură cu alt idiom cunoscut. Au fost cercetate cele mai felurite dialecte pentru a descoperi vreo afinitate cu etrusca; ele au fost fie doar apropiate, fie „torturate”, însă întotdeauna în zadar. Poziţia geografică a naţiunii basce a sugerat, bineînţeles, ideea unei înrudiri cu etrusca, însă nu s-a putut descoperi nici o analogie convingătoare. Mărturiile rare rămase din limba ligurilor, cu nume proprii sau toponime, nu indică nici o legătură cu etruscii. Nici acea naţiune dispărută, care a construit acele mii de turnuri sepulcrale enigmatice, numite nuragi, în insulele Mării Etruriei, înainte de toate în Sardinia, nu poate fi legată de cea etruscă, întrucît nu găsim nici un monument similar în Etruria. Numai cîteva urme, după toate aparenţele demne de crezare, permit ca etruscii să fie aşezaţi, în general, în rîndul indo-germanicilor. Astfel mi, de la începutul multor inscripţii mai vechi, este cu certitudine ἐμί, εἰμί, iar forma genitivală a temelor veneruf, rafuvuf se reîntîlneşte în latina veche şi corespunde străvechii terminaţii sanscrite -as. De asemenea, numele corespondentului etrusc al lui Zeus, Tina sau Tinia, este probabil în relaţie cu sanscritul dina „ziuă”, aşa cum Ζάν este în legătură cu sinonimul diwan. Chiar admiţînd aceste concesii, poporul etrusc nu apare mai puţin izolat. „Etruscii” – spunea deja Dionysios – „nu se aseamănă cu nici un alt popor prin limbă şi obiceiuri”; nici noi nu putem adăuga mai mult la această afirmaţie.

Şi mai dificilă este determinarea ţinutului din care etruscii au imigrat în Italia; ceea ce nu trebuie să constituie un motiv de regret, întrucît această migraţie aparţine necondiţionat vîrstei copilăriei acestui popor, a cărui istorie începe şi se sfîrşeşte în Italia. Totuşi, poate nici o altă problemă n-a fost dezbătută mai mult decît aceasta, urmîndu-se principiul arheologilor de a cerceta îndeosebi acele lucruri care nu se pot descoperi, dar nici nu merită să fie descoperite (de exemplu, „Cine a fost mama Hecubei?”, pentru a-l cita pe împăratul Tiberius). Întrucît oraşele cele mai vechi şi cele mai importante ale etruscilor sînt situate adînc în interiorul ţării, în apropierea nemijlocită a mării neaflîndu-se nici un oraş etrusc remarcabil – în afară de Populonia care, precum ştim cu certitudine, nu s-a numărat printre cele douăsprezece oraşe vechi –, întrucît, de asemenea, migraţia etruscilor este orientată în epocile istorice de la nord spre sud, se pare că ei au imigrat în peninsulă dinspre continent. În plus, stadiul puţin dezvoltat al culturii, pe care îl întîlnim la începutul istoriei lor, nu concordă cu ipoteza venirii lor pe calea mării. Deja în timpurile străvechi, popoarele traversau o strîmtoare ca pe un fluviu; o debarcare pe coasta de vest a Italiei presupunea însă cu totul alte condiţii. De aceea, patria primitivă a etruscilor trebuie să fie căutată la vest sau la nord de Italia. Nu este cu totul imposibil ca etruscii să fi venit în Italia trecînd Alpii Retici, întrucît cei mai vechi colonişti stabiliţi în Grizon şi Tirol, reţii, au vorbit etrusca pînă în epoci istorice şi chiar numele lor prezintă similitudini cu cele ale rasenilor. Ei pot fi consideraţi, bineînţeles, supravieţuitorii coloniilor etrusce din Valea Padului; însă e tot aşa de probabil ca ei să reprezinte partea naţiunii care a rămas pe loc după emigrare. Într-o opoziţie izbitoare cu această opinie simplă şi naturală se situează însă povestea după care etruscii sînt lidieni emigraţi din Asia Mică. Această poveste este foarte veche. O întîlnim la Herodot, urmat de toţi scriitorii de mai tîrziu, cu variante şi înflorituri nenumărate, deşi unii istoriografi inteligenţi, Dionysios, de exemplu, s-au declarat împotriva ei şi au arătat că nu există nici o analogie între lidieni şi etrusci, nici în privinţa religiei, nici în privinţa legilor, nici a obiceiurilor şi nici a limbii. Este posibil ca