o ceată izolată de piraţi să fi ajuns din Asia Mică în Etruria şi ca prezenţa lor în această ţară să fi dat naştere acestor poveşti; este probabil însă ca întreaga istorioară să se bazeze numai pe un simplu qui pro quo. Etruscii italici sau Turs-ennae – întrucît aceasta pare să fi fost forma originară şi cea care a stat la baza grecescului Τυρσηνοί, Τυῤῥηνοί, a umbrianului Turs-ci şi a celor două forme romane Tusci şi Etrusci – se apropie prin nume de poporul lidian al Τυῤῥηνοι-ilor (sau poate şi Τυῤῥ-ηνοί-ilor), numiţi astfel după oraşul Τύῤῥα. Această asemănare de nume, evident întîmplătoare, pare să fi fost unicul temei al acestei ipoteze, pe care vîrsta ei înaintată n-a îmbunătăţit-o cu nimic, şi a întregului turn Babel de speculaţii istorice la care ea a dat naştere. Legînd vechiul comerţ maritim al etruscilor cu pirateria lidienilor şi amestecîndu-i pînă la urmă şi pe piraţii torebieni cu poporul de piraţi al pelasgilor – Thukydides a fost primul căruia i se poate atribui această confuzie –, s-a produs una dintre complicaţiile cele mai deplorabile ale tradiţiei istorice. Numele tirenienilor desemnează cînd torebienii lidieni – în cele mai vechi izvoare, precum poemele homerice –, cînd naţiunea pelasgă sub forma tireno-pelasgi sau, simplu, tirenieni, cînd etruscii italici, deşi aceştia din urmă nu au stabilit niciodată o legătură de lungă durată cu pelasgii sau torebienii şi nu aveau aceeaşi origine.

Pe de altă parte, prezintă interes istoric stabilirea primelor aşezări ale etruscilor şi direcţiile în care au pornit, părăsindu-le. Diferite dovezi susţin afirmaţia că, înainte de marea invazie celtică, ei locuiau ţinuturile situate la nord de Pad, învecinîndu-se la est, de-a lungul rîului Adige, cu veneţii ilirici (albanezii?) şi, la vest, cu ligurii. Acest fapt este demonstrat îndeosebi de existenţa dialectului etrusc gutural, menţionat mai sus, pe care locuitorii Alpilor Retici îl mai vorbeau încă pe vremea lui Titus Livius, şi de faptul că Mantua a rămas toscană pînă în epoci recente. La sud de Pad şi la gurile acestui rîu s-au amestecat etrusci şi umbri, primii ca populaţie dominantă, ceilalţi ca populaţie mai veche, care a fondat oraşele comerciale Hatria şi Spina, în timp ce Felsina (Bologna) şi Ravenna par să fi fost colonii toscane. S-a scurs mult timp pînă cînd celţii au ajuns să traverseze Padul; datorită acestui fapt, etruscii şi umbrii au prins rădăcini mult mai adînci pe malul drept al rîului decît pe cel stîng, pe care au trebuit să-l părăsească mult mai devreme. În general, toate ţinuturile situate la nord de Apenini au fost locuite succesiv de prea multe naţiuni pentru a permite uneia dintre ele să se dezvolte mai temeinic. Aşezarea toscanilor în ţara care le poartă şi astăzi numele are o importanţă cu mult mai mare. Chiar dacă aceste locuri au fost ocupate cîndva de către liguri şi umbri (p. 91), urmele lăsate de ei au fost şterse cu desăvîrşire de ocupaţia şi civilizaţia etruscă. În această regiune, care se întinde de-a lungul litoralului de la Pisae pînă la Tarquinia şi este îngrădită spre est de Apenini, naţionalitatea etruscă şi-a găsit adăpostul stabil, pe care l-a menţinut cu o tenacitate admirabilă pînă în epoca imperială. Graniţa de nord a teritoriului toscan propriu-zis a fost formată de Arnus, ţinutul din nordul rîului pînă la vărsarea Macrei şi pînă la Apenini. Fiind o zonă de frontieră în litigiu, cînd a ligurilor, cînd a etruscilor, nu s-au putut dezvolta niciodată aşezări mai mari. Graniţa de sud a constituit-o probabil, la început, Pădurea Ciminiană, un lanţ de munţi situaţi la sud de Viterbo, iar mai tîrziu fluviul Tibru. Mai sus (p. 97) s-a observat că teritoriul situat între Munţii Ciminieni şi Tibru, cu oraşele Sutrium, Nepete, Falerii, Veii şi Caere, pare să fi fost ocupat de etrusci într-o epocă mult posterioară cuceririi districtelor din nord, poate abia în secolul al II-lea al Romei (VII); aşadar, populaţia italică originară s-a menţinut aici, îndeosebi la Falerii, chiar dacă s-a aflat într-o relaţie de dependenţă. După ce Tibrul a devenit linia de demarcaţie care separa Etruria de Umbria şi Latium, se pare că s-au stabilit în general relaţii paşnice şi că n-au mai avut loc mutaţii de graniţă, în ceea ce-i priveşte pe latini cel puţin. Oricît de pregnant se perpetua la romani sentimentul că etruscii erau pentru ei nişte străini şi că latinii erau confraţii lor, se pare că s-au temut mai puţin de pericolul de pe malul drept decît, de exemplu, de populaţia de acelaşi neam din Gabii şi din Alba. Ceea ce este normal, întrucît romanii au fost favorizaţi nu numai de existenţa graniţei naturale, formată de fluviul larg, ci şi de circumstanţa, atît de importantă pentru dezvoltarea mercantilă şi comercială a Romei, că nici unul dintre oraşele etrusce mai puternice nu se găsea în vecinătatea imediată a fluviului, asemenea Romei pe malul latin. Cei mai apropiaţi de fluviu au fost veienţii; ei au fost aceia cu care Roma şi Latiumul au intrat deseori în conflicte sîngeroase, în special pentru stăpînirea Fidenei, care servea veienţilor drept cap de pod pe malul stîng, aşa acum Ianiculum era pe cel drept; astfel, localitatea se găsea cînd în mîinile latinilor, cînd în cele ale etruscilor. Relaţiile Romei cu oraşul Caere, mai depărtat, au fost în general mult mai paşnice şi mai amicale decît se obişnuia în vremurile acelea între vecini. Ce-i drept, există legende vagi care se pierd în negurile timpurilor şi care amintesc de lupta dintre Latium şi Caere; Mezentius, rege din Caere, ar fi repurtat succese răsunătoare asupra latinilor şi le-ar fi impus o taxă în vin; însă o dovadă mult mai concludentă decît aceea care atestă un stadiu originar de ostilităţi o constituie tradiţia comerţului continental şi maritim, care a unit aceste două străvechi centre ale Latiumului şi Etruriei. Pătrunderea etruscilor pe uscat dincolo de Tibru nu este confirmată de urme sigure. Etruscii sînt menţionaţi, ce-i drept, printre primii în cadrul marii armate barbare pe care Aristodemos a distrus-o în anul 230 al Romei (