class="Bold">524) sub zidurile Cumei (p. 94). Chiar dacă admitem însă veridicitatea acestei relatări pînă în cele mai mici amănunte, ea nu dovedeşte decît că etruscii au luat parte la o mare expediţie de jaf. Mult mai importantă este constatarea că, la sud de Tibru, nu se poate identifica nici o aşezare etruscă a cărei origine să se datoreze unor întemeietori veniţi pe uscat şi că nu se observă un pericol serios care să fi ameninţat naţiunea latină din partea etruscilor. Stăpînirea asupra Ianiculumului şi asupra celor două maluri ale gurii Tibrului a rămas, după cîte ştim, necontestat în mîinile romanilor. În ceea ce priveşte imigraţia unor comunităţi etrusce la Roma, există o relatare izolată extrasă din analele toscane; aceasta spune că o ceată de toscani, condusă de către Caelius Vivenna din Volsinii şi, după moartea lui, de tovarăşul său devotat Mastarna, a fost călăuzită de acesta din urmă la Roma şi aşezată aici pe muntele Caelius. Acestei tradiţii îi putem da crezare, cu toate că adăugirea conform căreia Mastarna ar fi devenit rege la Roma sub numele de Servius Tullius nu este mai mult decît o supoziţie improbabilă a acelor arheologi care au cercetat paralelismul legendelor. Numele de „cartier toscan”, conferit unei regiuni de la poalele Palatinului (pp. 87-88), aminteşte de o altă colonizare asemănătoare. De asemenea, se poate pune cu greu la îndoială faptul că ultima familie care a guvernat Roma, cea a Tarquiniilor, a fost de origine etruscă, fie că s-a tras din Tarquinii, precum o certifică legenda, fie din Caere, unde a fost descoperit de curînd mormîntul familiei Tarchnas-ilor. Numele de femeie Tanaquil sau Tanchvil, introdus în legendă, nu este latin ; în schimb, e răspîndit în Etruria. Însă povestea tradiţională, după care Tarquinius ar fi fost fiul unui grec emigrat din Corint la Tarquinii şi stabilit la Roma ca metec, nu este nici istorie şi nici legendă, iar lanţul istoric al evenimentelor nu numai că este încurcat aici, ci rupt cu desăvîrşire. Din această tradiţie nu poate fi dedus mai mult decît simplul fapt, lipsit de importanţă, că o familie de origine toscană a fost ultima care a purtat sceptrul la Roma; tot ce putem afirma e că această dominaţie a unui bărbat de origine toscană nu poate fi interpretată nici ca o dominaţie a toscanilor sau a vreunei comunităţi toscane asupra Romei, nici, în sensul opus, ca o dominaţie a Romei asupra sudului Etruriei. De fapt, nici una, nici alta dintre aceste ipoteze nu este temeinic fondată. Istoria Tarquiniilor se derulează în Latium, nu în Etruria, şi, după cele cunoscute nouă, Etruria n-a exercitat o influenţă esenţială în timpul regilor nici asupra limbii, nici asupra obiceiurilor din Roma şi n-a întrerupt cu nimic evoluţia firească a statului roman sau a confederaţiei latine. Cauza acestei pasivităţi relative a Etruriei faţă de ţara latină vecină trebuie să fie atribuită, în parte, luptelor etruscilor cu celţii din Valea Padului, pe care aceştia din urmă probabil că nu l-au trecut decît după expulzarea regilor din Roma, în parte, înclinaţiei etruscilor spre navigaţie şi stăpînirea mării şi a coastelor, tendinţă care se concretizează în aşezările lor din Campania, despre care vom mai vorbi în capitolul următor.

Constituţia etruscă se întemeiază, precum cea a grecilor şi latinilor, pe comunitatea care evoluează spre o comunitate urbană. Înclinaţia timpurie a acestei naţiuni spre navigaţie, comerţ şi industrie pare să fi dat naştere la comunităţi urbane propriu-zise mult mai repede decît a fost cazul în restul Italiei. Caere este primul oraş al Italiei care a fost menţionat în analele greceşti. În schimb, constatăm că etruscii au fost în general mai puţin războinici şi mai puţin înzestraţi pentru luptă decît romanii şi sabelii; obiceiul neitalic de a face apel la mercenari se întîlneşte aici de timpuriu. Constituţia cea mai veche a comunităţilor trebuie să fi avut, în trăsăturile ei generale, similitudini cu cea romană. Conducători au fost regii sau lucumonii, care deţineau însemnele similare şi, fără îndoială, o plenitudine a puterii asemănătoare celei a regilor romani. Un contrast izbitor exista între nobili şi oamenii de rînd. Asemănarea organizării gentilice este dovedită de aceea a numelor; numai că, la etrusci, descendenţa pe linie maternă s-a bucurat de mai multă consideraţie decît la romani. Constituţia federaţiei pare să fi fost foarte liberală. Ea nu corespunde cu naţiunea întreagă; etruscii din nord şi cei din Campania au fost asociaţi în confederaţii separate, similare celei dintre Etruria propriu-zisă. Fiecăreia dintre aceste ligi îi corespundeau douăsprezece comunităţi, care recunoşteau, ce-i drept, o metropolă, în special în vederea cultului zeilor, şi un conducător al ligii sau, mai degrabă, un preot suprem. Aceste comunităţi par să fi avut aceleaşi drepturi, cîteva dintre ele fiind atît de puternice, încît nu s-a putut forma nici o hegemonie şi nu s-a putut consolida nici puterea centrală. Volsinii a fost metropola în Etruria propriu-zisă. Din rîndul celor douăsprezece oraşe, mai cunoaştem, prin tradiţia demnă de încredere, numai Perusia, Vetulonium, Volci şi Tarquinii. În realitate, acţiunea concertată a fost la etrusci la fel de rară, precum contrarul acesteia în cazul confederaţiei latine. De regulă, războaiele erau purtate de către o singură comunitate, care încerca să-i implice pe vecini în sprijinul cauzei ei ; dacă, în mod excepţional, se hotăra război federal, se întîmpla deseori ca unele oraşe să se retragă din luptă. Încă de la începuturile ei, confederaţiei etrusce i-a lipsit, se pare, mai mult decît altor ligi italice asemănătoare, o conducere supremă solidă şi autoritară.

Capitolul X

Grecii în Italia. Supremaţia maritimă a etruscilor şi cartaginezilor

În istoria popoarelor Antichităţii, lumina zilei nu pătrunde dintr-o dată; şi aici ziua începe cu răsăritul. În timp ce Peninsula Italică mai era încă învăluită de semiobscuritatea mijirii zorilor, regiunile din partea orientală a Mării Mediterane, cu o cultură bogată din toate punctele de vedere, intraseră deja în lumina plină a civilizaţiei. Destinul celor mai multe popoare în primele