etape ale dezvoltării este acela de a găsi mai întîi, printre naţiunile de aceeaşi origine, un stăpîn şi un dascăl; popoarele Italiei au cunoscut şi ele această soartă. Însă condiţiile geografice ale peninsulei n-au permis ca această influenţă să se exercite dinspre continent. Nu găsim nici o urmă din timpurile vechi care să ateste folosirea dificilului drum care lega Grecia de Italia pe uscat. Desigur, din vremuri imemoriale au existat drumuri comerciale care duceau din Italia în ţinuturile transalpine; cea mai veche rută pentru comerţul cu chihlimbar de la Marea Baltică ajungea în Marea Mediterană pe la gurile Padului; de aceea, în tradiţia greacă Delta Padului trece drept patria chihlimbarului. De această rută se leagă alta, care traversează peninsula peste Apenini, ajungînd la Pisa; însă elementele de civilizaţie nu au putut să ajungă la italici din această direcţie. Naţiunile maritime ale Orientului sînt acelea care, în timpurile străvechi, au adus în Italia toate elementele datorate în general străinătăţii. Cel mai vechi popor civilizat de pe coastele Mării Mediterane, egiptenii, n-au fost o naţiune de navigatori şi, în consecinţă, n-au putut exercita vreo influenţă asupra Italiei. Însă nu se poate afirma acelaşi lucru şi despre fenicieni. Ce-i drept, dintre popoarele cunoscute, ei au fost primii care au părăsit patria lor îngustă, situată la extremitatea orientală a Mării Mediterane, avîntîndu-se cu locuinţele plutitoare mai întîi pentru a pescui şi a draga, în curînd şi pentru a face comerţ, primii care au deschis relaţiile maritime şi, într-o perioadă de o vechime greu de conceput, au pătruns pînă la limitele occidentale ale Mării Mediterane. Aproape în toate ţinuturile constatăm că staţiunile maritime feniciene le precedă pe cele ale grecilor: în Elada propriu-zisă, în Creta şi în Cipru, în Egipt, Libia şi Spania, chiar şi pe coasta de vest a Italiei. În jurul întregii Sicilii, povesteşte Thukydides, înainte să fi venit grecii sau, cel puţin, înainte de a se fi stabilit în număr mare, fenicienii au fondat factorii pe toate promontoriile şi insuliţele în vederea negoţului cu indigenii, nu pentru a cuceri teritorii. În schimb, situaţia se prezintă cu totul altfel în cazul Italiei continentale. O singură aşezare feniciană a fost identificată cu oarecare siguranţă; o factorie punică de lîngă Caere, a cărei amintire s-a păstrat, în parte, în numele unei mici localităţi de pe litoralul Caerei, Punicum, în parte, în al doilea nume pe care îl poartă oraşul Caere însuşi, acela de Agylla. Acesta nu este, cum s-a speculat, de origine pelasgică, ci feniciană şi semnifică „Oraşul rotund”, nume perfect aplicabil Caerei dacă e privită dinspre mare. Această staţiune şi aşezările asemănătoare care s-au putut întemeia pe coastele Italiei n-au fost, desigur, de mare importanţă şi, probabil, n-au dăinuit mult timp; acest lucru este dovedit de dispariţia lor aproape fără urmă. De asemenea, nu există nici un temei pentru a le considera anterioare aşezărilor elene de pe acelaşi ţărm. O dovadă incontestabilă care atestă că Latiumul n-a cunoscut oamenii din Canaan decît prin intermediul elenilor este denumirea lor latină de poeni, împrumutată de la greci. Toate relaţiile străvechi ale italicilor cu civilizaţia Orientului sînt îndreptate cu certitudine înspre Grecia, iar întemeierea unei factorii feniciene la Caere se poate explica foarte bine, fără apelul la o perioadă preelenă, prin relaţiile, bine-cunoscute de mai tîrziu, dintre oraşul comercial Caere şi Cartagina. În realitate, dacă ne aducem aminte că navigaţia antică a fost şi a rămas în esenţă la stadiul de cabotaj, nici un alt ţinut mediteranean n-a fost mai îndepărtat pentru fenicieni decît Italia. Ei au putut s-o abordeze numai de pe coasta de vest a Greciei sau din Sicilia şi este foarte probabil ca navigaţia elenă să fi înflorit destul de timpuriu pentru a-i devansa pe fenicieni în explorarea Adriaticii şi a Mării Tireniene. Din această cauză, nu există nici un motiv de a pretinde că fenicienii au exercitat cîndva o influenţă directă asupra italicilor. Asupra relaţiilor care s-au stabilit mai tîrziu între fenicieni, deţinători ai supremaţiei maritime în vestul Mediteranei, şi italicii care locuiau pe litoralul Mării Tireniene vom reveni mai jos.

După toate aparenţele, navigatorii greci au fost primii dintre locuitorii bazinului oriental al Mării Mediterane care au explorat coastele Italiei. Însă dintre întrebările semnificative, din ce ţinut şi în ce epocă au ajuns aceştia aici, doar prima poate primi un răspuns precis şi complet. Ţărmul eolic şi ionic al Asiei Mici a fost acela unde comerţul grec a înflorit pentru prima dată şi de unde grecii au pornit în cercetarea atît a interiorului Mării Negre, cît şi a coastelor italice. Numele de Marea Ionică, atribuit apelor ce separă Epirul de Sicilia, şi cel de Golf Ionic, cu care grecii au desemnat la început Marea Adriatică, au păstrat amintirea descoperirii de odinioară a ţărmului de sud şi de vest al Italiei de către corăbierii ionieni. Cea mai veche aşezare grecească din Italia, Cumae, este, după nume, ca şi după tradiţie, o colonie a oraşului omonim de pe coasta Anatoliei. Conform tradiţiei elene, foceenii din Asia Mică au fost primii dintre eleni care au străbătut Marea Occidentală mai îndepărtată. În curînd au urmat şi alţi greci pe aceste căi deschise de către cei din Asia Mică; ionienii din Naxos şi din Chalkis, din Eubeea, ahei, locrieni, rodieni, corinteni, megarieni, mesenieni, spartani. După descoperirea Americii, naţiunile civilizate ale Europei s-au întrecut în a naviga într-acolo şi în a se aşeza pe acele meleaguri; noii coloni, stabiliţi printre barbari, au păstrat sentimentul lor de solidaritate ca europeni civilizaţi cu mai multă putere decît în vechea lor patrie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru greci. Navigaţia către Occident şi aşezarea în ţinuturile apusene nu a fost un privilegiu particular al uneia dintre cetăţi sau al unuia dintre neamurile greceşti, ci patrimoniul comun al naţiunii elene; şi aşa cum zămislirea Americii de Nord se datorează amestecării şi întrepătrunderii aşezărilor engleze şi franceze, olandeze şi germane, la fel s-au contopit şi în Sicilia greacă şi „Grecia Mare” populaţii provenite din cele mai diferite neamuri elene, astfel încît nu au mai putut fi deosebite unele