de altele. Lăsînd la o parte aşezările care ocupă o poziţie mai izolată, precum cele ale locrienilor, cu coloniile lor Hipponion şi Medama, şi cele ale foceenilor, care n-au fost fondate decît la sfîrşitul acestei perioade, Hyele (Velia, Elea), se pot distinge trei grupe principale. Grupa, la origine ionică, cunoscută sub denumirea de oraşele chalcidice, din care fac parte, în Italia, Cumae şi celelalte colonii vecine de lîngă Vezuviu şi Region, iar în Sicilia, Zancle (mai tîrziu Messana), Naxos, Catana, Leontini şi Himera. Grupa aheană cuprinde Sybaris şi majoritatea coloniilor din Greacia Mare. Grupa doriană înglobează Siracusa, Gela, Acragas, în general majoritatea coloniilor din Sicilia, iar din Italia numai Taras (Tarentum), cu colonia acesteia, Heracleea. În general, preponderenţa înclină în favoarea imigranţilor aparţinînd triburilor elene mai vechi ale ionienilor şi populaţiei stabilite în Pelopones înaintea pătrunderii doriene. Dintre dorieni nu au participat activ decît comunităţile cu o populaţie eterogenă, precum Corint şi Megara; ţinuturile autentic doriene n-au deţinut decît un rol secundar în colonizare. Nici nu putea fi altfel, căci ionienii deveniseră din timpuri străvechi o naţiune de comercianţi şi navigatori, în timp ce dorienii părăsiseră relativ recent munţii lor continentali şi, aşezîndu-se în ţinuturile riverane, au păstrat întotdeauna o atitudine mai rezervată faţă de comerţul maritim. Diferitele grupe de imigranţi se disting cu precizie prin etalonul lor monetar. Imigranţii foceeni îşi bat monedele după etalonul babilonian, care a fost dominant în Asia. Oraşele chalcidice au preluat la început etalonul eginatic, mai exact pe acela care a prevalat la origini în toată Grecia europeană, şi acea modificare a lui pe care o reîntîlnim în Eubeea. Comunităţile aheene îşi bat monedele după etalonul corintic, iar dorienii după acela introdus de către Solon în Attica (160, 594), cu excepţia Tarasului şi a Heracleei, care imită în linii mari mai degrabă etalonul vecinilor lor ahei, decît pe cel al dorienilor Siciliei. Epoca primelor călătorii şi a primelor aşezări va rămîne întotdeauna învăluită într-o adîncă obscuritate. Ce-i drept, putem întrezări în aceasta o anumită ordine. În cel mai vechi document al grecilor, poemele homerice, care aparţin, ca şi relaţiile iniţiale cu Occidentul, ionienilor din Asia Mică, orizontul nu se extinde cu mult dincolo de bazinul oriental al Mării Mediterane. Navigatori abătuţi de furtună în Marea Occidentală ar fi putut să aducă în Asia Mică vestea despre existenţa unui continent în vest, ca şi despre vîrtejurile marine şi insulele muntoase care scuipă foc; numai că în epoca poeziei homerice lipsea cu desăvîrşire orice informaţie verosimilă asupra Italiei şi Siciliei chiar în acel ţinut grecesc care a fost primul ce a înnodat relaţiile cu Occidentul. Fabuliştii şi poeţii Orientului au putut să populeze aşadar spaţiile deşerte ale Occidentului cu fantomele lor inconsistente, precum o vor face, la timpul lor, poeţii Occidentului cu Orientul fabulos. În poemele lui Hesiod, contururile Italiei şi ale Siciliei se precizează deja; în ele apar numele unor populaţii indigene, ale unor munţi şi oraşe din cele două ţări; totuşi, Italia este considerată încă un grup de insule. În schimb, în întreaga literatură posterioară lui Hesiod, Sicilia şi chiar totalitatea coastelor Italiei apar ca fiind cunoscute elenilor, cel puţin în liniile lor generale. De asemena, ordinea succesivă a coloniilor greceşti se poate determina cu o oarecare certitudine. Aşezarea cea mai veche a fost considerată, chiar de către Thukydides, Cumae ; fără îndoială, supoziţia sa nu este eronată. Într-adevăr, multe locuri de acostare se găseau mai la îndemînă navigatorului grec; însă nici unul n-a fost mai bine protejat împotriva furtunilor, ca şi împotriva barbarilor, decît insula Ischia, locul originar al oraşului; că aceste considerente au fost determinante pentru fondarea acestei aşezări o dovedeşte poziţia care, ulterior, a fost aleasă pe continent, stînca prăpăstioasă, însă apărată, care poartă şi astăzi venerabilul nume al metropolei din Anatolia. De altfel, în nici o parte a Italiei scenele legendelor din Asia Mică nu sînt localizate cu mai multă statornicie şi vivacitate ca pe meleagurile cetăţii Cumae, unde primii navigatori spre Occident, fermecaţi de legendele despre minunăţiile acestuia, au purces către ţara miracolelor, lăsînd urmele nepieritoare ale acestei lumi feerice pe care au crezut că o străbat în numele date Stîncii Sirenelor şi Lacului Averna, care ar conduce spre lumea tenebrelor. De asemenea, dacă la început grecii au ajuns vecinii italicilor datorită cetăţii Cumae, se poate explica foarte uşor de ce numele neamului italic care trăia în apropierea imediată a acesteia, cel al opiciilor, a fost folosit secole de-a rîndul pentru desemnarea italicilor în general. O tradiţie demnă de încredere afirmă că, între întemeierea cetăţii Cumae şi imigrarea masivă a elenilor în Italia de Sud şi în Sicilia, dar şi în cadrul acestei imigrări, ionienii din Calcida şi din Naxos ar fi fost, din nou, cei care au deschis calea celorlalţi, Naxos din Sicilia fiind, se spune, cel mai vechi dintre toate oraşele greceşti întemeiate în Italia şi în Sicilia printr-o colonizare propriu-zisă; numai după aceea au urmat, mai tîrziu, coloniile aheene şi doriene. Cu toate acestea, par imposibil de stabilit, chiar şi cu aproximaţie, datele acestei serii de evenimente. Drept punct de reper ar putea servi întemeierea oraşului aheean Sybaris în anul 33 al Romei (721) şi a oraşului dorian Taras în anul 46 al Romei (708); acestea sînt cele mai vechi date din istoria Italiei a căror exactitate, cel puţin aproximativă, nu poate fi contestată. Cu cît această epocă a fost precedată de primele colonii ioniene este un fapt la fel de nesigur ca şi vîrsta naşterii poemelor lui Hesiod sau, mai ales, a poemelor lui Homer. Dacă Herodot a delimitat corect epoca homerică, atunci, cu un secol înaintea întemeierii Romei grecii nu cunoşteau Italia. Dar această datare, ca şi toate celelalte din timpul vieţii lui Homer, nu poate fi considerată o mărturie, ci numai o concluzie; şi cel care analizează cu grijă istoria alfabetului italic şi realitatea, concludentă, că italicii îi cunoscuseră pe greci înainte ca numele mai nou de eleni să-l fi înlocuit pe acela, mai vechi, de Graeci, va fi înclinat să devanseze cu mult relaţiile originare ale italicilor