De fapt, istoria grecilor italici şi a sicilienilor nu face parte din cea a Italiei; coloniştii eleni din Occident au păstrat întotdeauna cele mai strînse legături cu patria lor şi participau la sărbătorile naţionale şi la drepturile elenilor. Dar şi în cazul Italiei este important să se indice diversităţile de caracter care au apărut în aşezările greceşti ale acestei ţări sau, cel puţin, să se releve principalele trăsături care au permis colonizării greceşti să exercite o influenţă atît de variată asupra Italiei. Dintre toate aşezările greceşti, pentru foarte multă vreme şi-au păstrat caracterul lor activ şi exclusivist cele care au dat naştere ligii cetăţilor aheene, formată din oraşele Siris, Pandosia, Metabus sau Metapontion, Sybaris cu coloniile sale Poseidonia şi Laos, Crotona, Caulonia, Temesa, Terina şi Pyxus. Coloniştii lor au aparţinut, în ansamblu, unui trib grec care s-a cramponat în păstrarea dialectului său particular, diferit de cel dorian cu care avea, de altfel, multe afinităţi – de exemplu lipsa literei h –, care nu s-a îndepărtat de vechea scriere naţională elenă, neadoptînd alfabetul recent intrat în uzul general şi păstrîndu-şi, de asemenea, particularitatea naţională atît faţă de barbari, cît şi faţă de ceilalţi greci, datorită unei constituţii federale trainice. Despre aceşti ahei italici se poate afirma ceea ce relata Polybios referitor la liga aheeană din Pelopones: „nu numai că vieţuiesc într-o uniune federală şi frăţească, dar se folosesc şi de aceleaşi legi, aceleaşi greutăţi, măsuri şi monede, ca şi de aceiaşi magistraţi, consilieri şi judecători”. Această ligă de oraşe aheene a fost o colonizare propriu-zisă. Oraşele erau lipsite de porturi, cu excepţia Crotonei, care avea o radă acceptabilă, şi de un comerţ propriu. Sibaritul se mîndrea că poate încărunţi între podurile oraşului său lagunar, iar cumpărarea şi vînzarea ar fi rămas în seama milesienilor şi etruscilor. În schimb, grecii nu dominau în locul acesta numai imediata vecinătate a ţărmului, ci stăpîneau, de la o mare la alta, în Ţara vinului şi Ţara vitelor (Οἰνωτρία, Ἰταλία) sau „Elada Mare”; populaţia aborigenă de agricultori trebuia să trăiască în relaţii clientelare sau chiar de sclavie, cultivînd pămîntul sau plătind tribut grecilor. Sybaris, cel mai mare oraş al Italiei în acele timpuri, avea patru triburi barbare şi douăzeci şi cinci de localităţi în subordinea sa şi a putut să fondeze Laos şi Poseidonia pe ţărmul opus al Italiei. Şesurile nemaipomenit de fertile ale rîurilor Cratis şi Brandanos au oferit sibariţilor şi metapontinilor recolte îmbelşugate – poate că aici s-a cultivat pentru prima dată grîu pentru export. Prosperitatea extraordinară la care au ajuns statele acestea într-un răstimp relativ scurt este atestată într-un mod convingător de operele de artă, unicele, de altfel, care ne-au parvenit de la aceşti ahei italici; monedele lor, executate într-un stil tradiţional sever, care sînt şi primele monumente ale artei scrierii în Italia, au început să fie bătute, cum s-a dovedit, în anul 174 al Romei (580). Aceste monede dovedesc, nu numai că aheii din Occident participau la evoluţia magnifică a artei plastice care se produce tocmai în această perioadă în patria-mumă, dar şi că ei i-au fost poate superiori în domeniul tehnicii. În locul groaselor piese de argint, deseori bătute numai pe o singură parte şi întotdeauna anepigrafice, care se aflau în circulaţie în Grecia propriu-zisă, ca şi la dorienii din Italia, aheii italici, cu o originală măiestrie, au bătut cu ajutorul a două ştanţe, în parte în relief, în parte gravate, mari monede de argint întotdeauna inscripţionate. Aceasta trădează organizarea avansată a unui stat civilizat, căci modalitatea de ştanţare le conferea o garanţie împotriva falsificării monetare, comună acestei epoci, prin placarea unui nucleu din metal inferior cu straturi subţiri de argint. Totuşi, această înflorire rapidă n-a dat roade. Din cauza existenţei lipsite de griji, netulburată de opoziţia energică a populaţiei indigene, devenită pasivă din cauza muncii deloc aspre, înşişi grecii au pierdut aici de timpuriu elasticitatea trupului şi a spiritului. Nici un nume strălucitor al artei sau al literaturii greceşti nu-i glorifică pe aheii italici, în timp ce Sicilia poate oferi un şir nesfîrşit de nume, iar, în Italia, Regionul calcidic pe Ibykos şi Tarentumul doric pe Archytas. La acest popor, unde frigarea se rotea în permanenţă deasupra vetrei, n-a putut înflori nici o altă artă în afara pugilismului. Puternica aristocraţie, care, în cele mai multe comunităţi, a ajuns de timpuriu la conducere şi care a găsit întotdeauna un reazem de nădejde în guvernarea federală, nu permitea ascensiunea tiranilor. Unicul pericol de temut era ca guvernarea celor mai buni să se transforme în guvernarea celor puţini, mai ales dacă familiile privilegiate din diferitele comunităţi s-ar fi aliat şi sprijinit reciproc. Astfel de tendinţe se manifestă în societatea „prietenilor”, angajaţi unul faţă de celălalt în mod solidar, purtînd numele de Pythagoras. Ea propovăduia adularea clasei dominante, „egală cu zeii”, supunerea celei conduse, „egală animalelor”, şi a provocat prin această teorie şi practică o reacţie teribilă, care s-a încheiat cu suprimarea „prietenilor” pitagoreici şi cu înnoirea vechii constituţii federale. Numai că ostilităţile ireconciliabile dintre partide, răscoalele generale ale sclavilor, abuzurile sociale de toate felurile, punerea în practică a unei filozofii de stat nepractice, într-un cuvînt toate viciile unei civilizaţii corupte nu au încetat să bîntuie în sînul comunităţilor aheene, pînă cînd puterea lor politică nu s-a prăbuşit din aceste cauze. Astfel, nu este de mirare că aheii aşezaţi în Italia au exercitat o influenţă mai redusă asupra civilizaţiei ei decît ceilalţi colonişti greci. Popor devotat agriculturii, ei n-au fost capabili, asemena statelor comerciale, să-şi extindă înrîurirea dincolo de graniţele lor politice; în interiorul teritoriului lor, ei au aservit populaţia indigenă şi au călcat în picioare germenii unei civilizaţii naţionale fără să-i ofere însă, printr-o elenizare deplină, o nouă direcţie evolutivă. Astfel, la Sybaris şi Metapontion, la Crotona şi Poseidonia, spiritul grecesc, care s-a conservat cu vitalitate în alte locuri în ciuda tuturor nenorocirilor politice, a dispărut mai repede, fără urme şi fără glorie, cum nu s-a întîmplat în nici un alt ţinut. Nici populaţiile mixte, bilingve, care s-au născut mai tîrziu din rămăşiţele italicilor indigeni