– În regulă. A-nceput să ne scape din mină. Vă rog să vă reluaţi lucrul.

Mi-a dat bonul de învoire. Era neliniştit, bietul om. Nu-i prostisem pe negri. Nu prostisem pe nimeni în afară de Feathers. Dar nu puteai să-l condamni că s-a neliniştit. Un supraveghetor fusese împins pe scări. Altul tăiat pe cur. Altul înjunghiat în burtă pe când aştepta la o trecere să se schimbe culoarea, la 3 a.m. Chiar în faţa biroului central de poliţie. Nu l-am mai văzut niciodată.

Feathers, curând după ce-am vorbit cu el, s-a transferat de la oficiul central. Nu ştiu exact unde s-a dus. Dar era în altă parte decât în oficiul central.

Într-o dimineaţă pe la 10:00 a sunat telefonul.

– Domnul Chinaski?

Am recunoscut vocea şi am început să mă ploconesc.

– Mmm, am zis.

Era doamna Graves, scorpia.

– Dormeaţi?

– Da, da, doamnă Graves, dar spuneţi. E în regulă, e în regulă.

– Aţi primit avizul.

– Mmm, mmm.

– Deci am notificat sala de testare.

– Mmm.

– Şi sunteţi programat să vă prezentaţi cu CP l în două săptămâni, de azi încolo.

– Ce? Staţi un pic...

– Asta-i tot, domnule Chinaski. O zi bună. A-nchis.

Aşa stând lucrurile, am luat foaia cu scheme şi am legat totul de sex şi vârsta. Tipul ăsta stă-n casa aia cu trei femei. O bătea cu cureaua pe una (numele ei era numele străzii şi vârsta, numărul zonării); i-o halea alteia (idem), şi pe-a treia o futea pur şi simplu, pe stil vechi (idem). Erau pe urmă poponarii ăştia şi unul dintre ei (pe nume Bd. Manfred) avea treizeci şi trei de ani... etc., etc., etc.

Sunt sigur că nu m-ar fi lăsat în cuşca aia de sticlă dac-ar fi ştiut la ce mă gândesc în timp ce mă uitam la fişele alea. Toate arătau ca nişte cunoştinţe vechi.

Totuşi, m-am încurcat la unele dintre orgii. Am scos 94 prima oară.

După zece zile, când m-am întors, ştiam cine cui şi ce îi face.

Am scos 100 la sută în cinci minute.

Şi am primit o scrisoare de felicitare de la dirigintele municipal.

Curând după asta am devenit titular şi asta-mi dădea dreptul la o noapte de opt ore - altceva decât 12, şi concediu plătit. Din cei 150 sau 200 de la început, rămăsesem doar doi.

Apoi l-am cunoscut la oficiu pe David Janko. Era un puşti alb la vreo douăzeci de ani. Am făcut greşeala să vorbesc cu el, ceva despre muzica clasică. S-a nimerit să mă pricep la muzica clasică fiindcă era singurul lucru pe care-l puteam asculta în timp ce beam bere, în pat, dimineaţa devreme. Dac-asculţi în fiecare dimineaţă ajung să-ţi intre-n cap nişte lucruri. Şi când Joyce a divorţat de mine am împachetat din greşeală două volume din Vieţile compozitorilor clasici şi moderni într-una din valizele mele. Cele mai multe dintre vieţile oamenilor ălora au fost atât de chinuite că îmi plăcea să citesc despre ei, gândindu-mă, uite, şi eu sunt în rahat şi nici măcar nu pot scrie muzică.

Dar am deschis gura. Janko şi alt tip se contraziceau şi am pus capăt disputei spunându-le data naşterii lui Beethoven când a pus pe hârtie Simfonia a treia, şi expunându-le la modul general (chit că confuz) ce au spus criticii despre a Treia.

A fost prea mult pentru Janko. M-a luat imediat drept un tip cu carte. Stând pe scaunul de lângă mine a-nceput să se vaite şi să ţină tirade, noapte după noapte, despre pătimirea îngropată adânc în sufletul lui zbuciumat şi nefericit. Virăm scrisorile în despărţituri, ascultam, şi-ascultam, şi-ascultam, gândindu-mă, ce mă fac acum? Cum o să-l fac pe smintitul ăsta blestemat să tacă?

Ajungeam acasă-n fiecare noapte năuc şi bolnav. Mă omora cu sunetul vocii lui.

Începeam la 6:18 p.m. şi Dave Janko nu începea până la 10:36 p.m., aşa că putea fi mai rău. Având o pauză de masă de treizeci de minute la 10:06, mă-ntorceam de obicei atunci când şosea. Şi iată-l apărând, uitându-se după un scaun lângă mine. Janko, pe lângă mare creier, se dădea şi mare amant. După el, era vânat pe holuri de femei tinere şi frumoase, urmărit de ele pe străzi. Nu-i dădeau pace, bietul de el. Dar nu l-am văzut niciodată vorbind cu femei la serviciu, nici pe ele cu el.

Şi iată-l sosind:

– HEI, HANK! OMULE, AM DAT AZI O MUIE!...

Nu vorbea, zbiera. Zbieră toată noaptea.

– DOAMNE, M-A DEVORAT! ŞI TÂNĂRA! DA, ERA CHIAR PROFESIONISTĂ!

Mi-am aprins o ţigară. Pe urmă a trebuit să ascult tot despre cum a întâlnit-o:

– A TREBUIT SĂ IES SĂ-MI IAU O PÂINE, 'NŢELEGI?

Pe urmă - până la cele mai mici detalii - ce-a spus ea, ce-a spus el, ce-au făcut etc.

La vremea aia, se dăduse o lege care cerea că Poşta să plătească orele suplimentare ale lucrătorilor suplinitori o dată şi jumătate. Aşa că oficiul poştal a repartizat timpul peste program lucrătorilor titulari.

Cu opt sau zece minute înainte de ora normală de plecare la 2: 48 p.m. se auzea de la interfon:

– Atenţie, vă rugăm! Toţi titularii care s-au prezentat la 6:18 sunt solicitaţi să lucreze o oră peste program!

Janko surâdea, se aplecă şi-şi turna şi mai mult din otravă-n mine.

Apoi, opt minute înainte să mi se-ncheie a noua oră, la difuzor se-auzea din nou.

– Atenţie, vă rugăm! Toţi titularii care s-au prezentat la 6:18 sunt solicitaţi să lucreze două ore peste program!

Apoi opt minute înainte de a zecea oră:

– Atenţie, vă rugăm! Toţi lucrătorii titulari care s-au prezentat la 6:18 sunt solicitaţi să lucreze trei ore peste program!

În timpul ăsta, Janko nu se oprea deloc.

– STĂTEAM ÎN FARMACIA AIA, 'NŢE LEGI. AU INTRAT DOUĂ GAGICI A-NTÂIA. MI S-AU AŞEZAT CÂTE UNA DE FIECARE PARTE...

Băiatul mă omora, dar nu găseam nici o scăpare, îmi aduceam aminte toate slujbele în care mai lucrasem. Nebunii se lipeau de mine de fiecare dată. Mă plăceau.

Pe urmă Janko mi-a pus în braţe romanul lui. Nu ştia să bată la maşină şi i-l bătuse cineva de meserie. Era legat între coperte de piele neagră, fiţoase. Titlul era foarte romantic.

– SĂ-MI SPUI CUM ŢI SE PARE, mi-a zis.

– Mda, am zis.

L-am luat acasă, am desfăcut