Începea bine. Era despre cum stătuse Janko în cămăruţe şi flămânzise în timp ce-ncerca să-şi găsească o slujbă. Avea probleme cu agenţiile de plasare a forţei de muncă. Şi apărea un tip pe care-l cunoscuse-ntr-un bar - părea genul foarte citit -, dar prietenul lui tot împrumuta bani de la el pe care nu-i dădea niciodată-napoi.

Era o scriere onestă.

Poate că l-am judecat greşit pe omul ăsta, mi-am zis.

Îmi făceam speranţe pentru el în timp ce citeam. Apoi romanul s-a prăbuşit. Dintr-un motiv sau altul, în clipa-n care-a-nceput să scrie despre Poştă, treaba şi-a pierdut autenticitatea.

Romanul devenea din ce în ce mai rău. S-a terminat cu el la operă. Era în antract. Plecase de la locul lui ca să scape de gloată necioplită şi stupidă. Mă rog, aici eram de partea lui. Apoi, după un stâlp, s-a-ntâmplat. S-a-ntâmplat foarte iute. A dat peste una frumoasă, fină, cultivată. Mai c-a dărâmat-o.

Dialogul urma aşa:

– O, îmi pare atât de rău!

– Nu face nimic...

– N-am vrut... ştiţi... Îmi pare rău...!

– O, vă asigur, chiar nu-i nimic!

– Dar nu v-am văzut... n-am vrut să...

– Nu-i nimic. Chiar nu-i nimic... Dialogul despre ciocnire continua pe o pagină şi jumătate.

Bietul băiat era cu adevărat smintit.

S-a vădit că gagica asta, deşi umblă creanga printre stâlpi singură, ei bine, e de fapt căsătorită cu doctorul ăla, dar dom' doctor nu-nţelegea opera, ba, mai mult, nu-l interesau nici măcar lucrurile simple precum Bolero-ul lui Ravel. Sau chiar Dansul tricornului a lui de Falia. Eram de partea doctorului aici.

Din această ciocnire a două suflete cu adevărat sensibile, ceva s-a produs. Se-ntâlneau la concerte şi-o puneau pe fugă după. (Asta era mai degrabă implicat decât afirmat pentru că amândoi erau prea delicaţi că pur şi simplu să se fută.)

Şi se termina. Biata frumoasă creatură îşi iubea soţul şi îl iubea pe erou (Janko). Nu ştia ce să facă, aşa că, bine-nţeles, se sinucidea. Îi lăsa şi pe doctor, şi pe Janko fiecare singur în baia lui.

I-am spus puştiului:

– Începe bine. Dar o să trebuiască să scoţi dialogul ăla cu ciocnitu-n juru' stâlpului. E foarte prost...

– NU! NU SCOT NIMIC!

Lunile treceau şi romanul era mereu respins.

– IISUSE! - a zis - NU POT SĂ MERG LA NEW YORK ŞI SĂ STRÂNG MÂNA EDI TORILOR!

– Ascultă, puştiule, de ce nu-ţi dai demisia din slujba asta? Du-te-ntr-o cămăruţă şi scrie. Lucrează-l.

– UN TIP CA TINE POA SĂ FACĂ CHESTIA ASTA, a zis, FIINDCĂ ARĂŢI CA UN BEŢIV. OAMENII TE ANGAJEAZĂ FIINDCĂ-ŞI ÎNCHIPUIE CĂ NU-ŢI POŢI GĂSI O SLUJBĂ-N ALTĂ PARTE ŞI-O SĂ RĂMÂI. PE MINE NU MĂ ANGAJEAZĂ FIINDCĂ SE UITĂ LA MINE ŞI VĂD CÂT SUNT DE INTELIGENT ŞI-ŞI ZIC: PĂI, UN TIP INTELIGENT CA EL N-O SĂ RĂMÂNĂ LA NOI, AŞA CĂ N-ARE NICI UN ROST SĂ-L ANGAJĂM.

– Eu tot zic, du-te-ntr-o cămăruţă şi scrie.

– DAR AM NEVOIE DE ASIGURARE!

– E bine că au fost alţi câţiva care n-au gândit aşa. Bine că Van Gogh n-a gândit aşa.

– FRATELE LUI VAN GOGH ÎI DĂDEA CULORI PE GRATIS! mi-a zis puştiul.

PATRU

Apoi am dezvoltat un sistem nou la curse. Am scos 3 000 de dolari într-o lună şi jumătate mergând la hipodrom doar de două sau trei ori pe săptămâna. Am început să visez. Vedeam o căsuţă la mare. Mă vedeam în haine ca lumea, liniştit, sculându-mă dimineţile, urcându-mă în maşina mea de import, conducând fără grabă până la hipodrom. Vedeam mese relaxate, cu cotlete, cu băuturi cât trebuie de reci în pahare colorate înainte şi după. Bacşişul mare. Ţigara de foi. Şi femei când ţi le doreşti. E uşor să te laşi în voia unor gânduri de felul ăsta când ţi se pun în mână bancnote babane la geamul casierului. Când la o cursă de şase furlongi, adică-ntr-un minut şi nouă secunde, câştigi salariul pe-o lună.

Aşa că am ajuns în biroul şefului de personal. Iată-l, la masa lui. Aveam o ţigară de foi în gură şi răsuflarea-mi duhnea a whiskey. Miroseam a bani. Arătam a bani.

– Domnule Winters, am zis, Poşta s-a purtat bine cu mine. Dar am nişte interese de afaceri în afara serviciului de care trebuie neapărat să mă ocup. Dacă nu-mi puteţi da un concediu, trebuie să-mi prezint demisia.

– Nu ţi-am mai dat un concediu anul ăsta, Chinaski?

– Nu, domnule Winters, mi-aţi respins cererea de concediu. De data asta nu mai poate fi vorba de respingere. Sau demisionez.

– Bine, completează cererea şi ţi-o semnez. Dar nu-ţi pot da decât 90 de zile libere.

– Le iau, am zis, exhalând o dâră lungă de fum albastru din ţigara mea scumpă.

Hipodromul se mutase la vreo sută de mile de-a lungul coastei. Am continuat să-mi plătesc chiria pentru apartamentul din oraş, mă urcam în maşină şi am apucat-o-ntr-acolo. O dată, de două ori pe săptămână mă-ntorceam la apartament, verificam poşta, dormeam eventual peste noapte şi apoi mă-ntorceam.

Era o viaţă plăcută, şi am început să câştig. După ultima cursă, în fiecare seară, zăboveam la un pahar-două la bar, lăsându-i barmanului un bacşiş bun. Părea o viaţă nouă. Îmi mergea la fix.

Într-o seară nici măcar nu m-am uitat la ultima cursă. M-am dus la bar.

Cincizeci de dolari la victorie era pariul meu standard. După ce pariezi 50 la victorie o vreme e ca şi cum ai paria 5 sau 10.

– Scotch şi apă, i-am cerut tipului de la bar. Cred c-o s-o ascult pe-asta la difuzor.

– Pe cine-ai pus?

– Blue Stocking, i-am zis, 50 la victorie.

– Prea greu.

– Glumeşti? Un cal bun poa' să ia la 60 de kile la un preţ cerut de 6 000 de dolari. Astea-nseamnă, în condiţiile date, că acel cal a făcut ceva ce nici un alt cal din cursă aia n-a mai făcut.

Bine-nţeles, nu ăsta era motivul pentru care pariasem pe Blue Stocking. Totdeauna dădeam informaţii false. Nu mai voiam pe altcineva la bord.

La vremea aia, nu aveau reţea t.v. cu circuit închis. Ascultai anunţurile şi-atât. Aveam în faţă 380 de dolari. O pierdere la ultima cursă mi-ar fi lăsat un profit de 330 de dolari. Treabă bună pentru o zi de muncă.

Ascultăm. Crainicul