Calul meu trebuie c-o fi căzut, mi-am zis. Erau la linia dreaptă, alergând spre potou. Cursa era cunoscută pentru finişul scurt.

Şi atunci, chiar înainte de sfârşitul cursei, spicherul a zbierat:

– ŞI IATĂ-L PE BLUE STOCKING VENIND PRIN EXTERIOR! BLUE STOCKING SE-APROPIE! E... BLUE STOCKING!

– Scuză-mă, i-am spus barmanului. Mă-ntorc imediat. Pregăteşte-mi un scotch cu apă, dublu.

– Da, domnule, a zis.

M-am întors afară, unde exista o tabelă mică, lingă arenă. Blue Stocking avea 9/2. Mă rog, nu era 8 sau 10 la 1. Dar jucai pe câştigător, nu pe preţ. Aveam 250 de dolari câştig plus mărunţiş. M-am întors la bar.

– Cine vă surâde mâine, domnule? a-ntrebat barmanul.

– Până mâine e cale lungă, i-am zis. Mi-am terminat paharul, i-am lăsat bacşiş un dolar şi am tăiat-o.

O masă cu vedere directă spre ocean, asta dacă nu erai dispus să aştepţi. Dar tot puteai să vezi oceanul afară şi luna, şi să te laşi pradă romantismului. Să te bucuri de viaţă. Comandăm mereu o salată mică şi un cotlet mare. Chelneriţa zâmbea încântător şi stătea foarte aproape de tine. Făcusem cale lungă, de la un tip care a lucrat în abatoare, care bătuse ţara cu o echipă de muncitori la căile ferate, care lucrase-ntr-o fabrică de biscuiţi pentru câini, care dormise pe bănci în parc, care avusese slujbe pe doi bani într-o duzină de oraşe din toată ţara.

După cină îmi căutam un motel, însemna şi ăsta să bat ceva drum. Întâi mă opream undeva pentru whiskey şi bere. Evitam locurile cu televizoare. Aveam aşternuturi curate, un duş cald, lux. Era o viaţă miraculoasă. Şi nu mă săturam de ea.

În fiecare seară era cam acelaşi lucru. Conduceam de-a lungul coastei căutând un loc unde să cinez. Voiam un loc scump care să nu fie prea aglomerat, începusem să am nas pentru locurile astea. Le recunoşteam privindu-le de-afară. Nu aveai totdeauna o într-o zi eram la bar între curse şi am zărit-o pe femeia aia. Dumnezeu sau altcineva tot creează femei şi le zvârle pe străzi, şi curul ăsteia e prea mare şi ţâţele ăleia sunt prea mici, şi asta-i nebună, şi aia-i sărită, şi aia-i cucernică, şi aia citeşte-n frunze de ceai, şi asta nu-şi poate stăpâni pârţurile, şi aia are nasul prea mare, şi aia are picioare schilave...

Dar din când în când, apare câte-o femeie, ca o floare, o femeie care pur şi simplu erupe din haine... o creatură a sexului, un blestem, sfârşitul a tot şi toate. Am ridicat privirea şi iat-o, la celălalt capăt al barului. Se cam îmbătase şi barmanul nu voia s-o servească şi a-nceput să facă gât şi au chemat un gabor de la hipodrom şi gaborul a apucat-o de braţ, scoţând-o afară, şi vorbeau.

Mi-am terminat paharul şi i-am urmat.

– Domnule poliţist! Domnule poliţist! S-a oprit şi s-a uitat la mine.

– A făcut soţia mea ceva rău? am întrebat.

– Credem că e în stare de ebrietate, dom nule. O conduceam la poartă.

– Poarta de start? A râs.

– Nu, domnule. Poarta de ieşire.

– Mă ocup eu, domnule ofiţer.

– În regulă, domnule. Dar aveţi grijă să nu mai bea.

N-am răspuns. Am luat-o de braţ şi am condus-o înapoi înăuntru.

– Slavă domnului, mi-ai salvat viaţa, a zis. S-a ciocnit de mine din lateral.

– O.K. Mă cheamă Hank.

– Eu sunt Mary Lou, a zis ea.

– Mary Lou - am zis eu - te iubesc.

A râs.

– Apropo, nu te ascunzi după stâlpi la operă, nu?

– Nu mă ascund după nimic, a zis, împingându-şi sinii înainte.

– Mai vrei ceva de băut?

– Sigur, dar nu vrea să mă servească.

– Sunt mai multe baruri aici, Mary Lou. Hai să dăm o tură pe sus. Să nu vorbeşti. Rămâi în spate şi-ţi aduc eu paharul. Ce bei?

– Orice, a zis.

– Scotch cu apă e bine?

– Sigur.

Am băut restul zilei. Mi-a purtat noroc. Am scos două din ultimele trei.

– Eşti cu maşina? am întrebat-o.

– Am venit c-un nenorocit, a zis. Lasă-l încolo.

– Dacă tu poţi, pot şi eu, i-am zis. Ne-am frecat în maşină şi limba-i săgeta prin gura mea şi-afară ca un şerpişor rătăcit. Ne-am dat drumul şi am pornit-o pe coastă. Era o seară norocoasă. Am găsit o masă cu vedere la ocean, am comandat de băut şi am aşteptat cotletele. Toată lumea de-acolo se uita la ea. M-am înclinat şi i-am aprins ţigara, gândindu-mă, asta o să fie una ca lumea. Toată lumea de-acolo ştia la ce mă gândesc şi Mary Lou ştia la ce mă gândesc şi îi zâmbeam pe deasupra flăcării.

– Oceanul, am zis, uite-te la el, cum se zbate, cum freamătă-n sus şi-n jos. Şi dedesubt, peştii, bieţii peşti luptându-se unii cu alţii, mâncându-se unii pe alţii. Suntem ca peştii ăia, doar că suntem aici deasupra. O mişcare greşită şi eşti terminat. E plăcut să fii campion. E plăcut să ştii ce mişcări ai de făcut.

Mi-am scos un trabuc şi l-am aprins.

– Inc-un pahar, Mary Lou?

– O.K., Hank.

A fost una dintre cele mai bune. Auzeam apa, auzeam fluxul înainte şi înapoi. Era ca şi cum mi-aş fi dat drumul cu tot oceanul. Părea să nu se mai sfârşească. Apoi m-am rostogolit într-o parte.

– O, Doamne, am zis. O, Doamne!

Nu ştiu cum se face de-ajunge Domnul în situaţiile astea mereu.

Am ajuns la hotelul ăla. Se-ntindea deasupra mării, era construit deasupra mării. Un hotel vechi, dar la care se simţea ştaiful. Am primit o cameră la primul etaj. Se auzea dedesubt oceanul, se auzeau valurile, se simţea mirosul oceanului, simţeai fluxul mergând înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.

Nu m-am zorit cu ea, cât am stat de vorbă şi-am băut. Apoi m-am dus şi m-am aşezat pe canapea lângă ea. Ne-am încălzit, râzând şi vorbind şi ascultând oceanul. M-am dezbrăcat, dar am pus-o să-şi lase hainele pe ea. Apoi am dus-o până la pat şi întinzându-mă deasupra ei i-am scos în sfârşit hainele şi am intrat. Era greu de intrat. Apoi a cedat.

A doua zi am trecut să-i luăm nişte lucruri de la un motel, înăuntru era un tip scund, negricios, cu un neg de-o parte